Traseu tematic: La „Athos-ul romanesc” – Asezarile rupestre de la Bozioru – Nucu – Alunis; Muzeul Chihlimbarului; Cascada Caşoca…

Prin luna mai, un prieten special dadea nastere unei idei de excursie in… „Ţara Luanei”. Cu timpul, s-a informat, a organizat totul, a stabilit data plecarii si am tinut legatura cei implicati, pana in ziua plecarii. Am stiut de la inceput ca voi merge, deci cu o luna inainte, i-am si zis! 🙂 Pentru ca stiam ca trebuie sa ajung acolo, sa nu pierd o ocazie unica. Ca unele lucruri ne sosesc in viata doar la un moment dat… le iei sau nu le iei, asa se pune problema. Este vorba de o constientizare a… timpului!

„La Curbura Buzaului se afla „Athos-ul romanesc”, un panteon natural si spiritual cu locuri mitice si mistice, in care, odata intrat simti fiorii primelor ceremonii arhaice” -din spusele celor care au cercetat. Ce mai spun cei care au scris despre aceasta zona?

„Acest spatiu reprezinta vatra sihastriilor din muntii Buzaului, constituita se pare, pe un perimetru sacru geto-dac in care erau venerate soarele si apa – izvoare de viata si putere. Locul ascetilor geto-daci fiind luat mai tarziu de crestini, astfel ca manastirile ortodoxe aparute in sec. IV au preluat sihastriile geto-dacice, dobandind un rol important in procesul continuitatii vietii spirituale in acest spatiu.” – I. Mandricel, „Chemarea clopotelor scufundate”, pag. 40).

„Vestitul ansamblu sihastresc Alunis-Nucu-Ruginoasa reprezinta cel mai vechi centru calugaresc din Carpati” – Ioanichie Balan, „Vetre de sihastrie romaneasca”.

„Inchipuiti-va un stup de bisericute agatate de trupul muntelui, forfotind de rucodelii (corvoade), patruns de zumzetul cantarilor dar mai ales de sunetul toacelor si clopotelor, zdrobind marginile zilelor si noptile veacuri de-a randul” – Brosura „Vestigiile rupestre din muntii Buzaului” a Consiliului Judetean Buzau.

Oameni si oameni am pornit spre aceste locuri definitorii. Cum se face accesul? Venind dinspre Bucuresti, Valcea, Busteni am gasit numitor comun orasul Ploiesti apoi pe ruta: Valeni de Munte-Drajna de Sus-Posesti-Calvini-Cislau-Viperesti-Bozioru-Fisici-Nucu, intoarcere prin Alunis-Colti-Patarlagele…

Din comuna Bozioru, drumurile sunt vai si amar. Apar in cateva puncte de pe raza comunei, panouri de promovare a zonei cu asezari rupestre, unele asezari se spune ca dateaza inca din Paleolitic. Toate aceste asezari se mai numesc si Agatoane, termen generic care desemneaza biserici, chilii sau monumente de arta crestina sapate sau sculptate direct in piatra.

Harta agatoanelor din zona satului Nucu, o harta care circula si pe net… si care se afla si pe panouri, ultimul fiind in satul Nucu.

Pana in satul Nucu am mers de nu mai ajungeam, pe un drum ce greu poate fi numit cale de acces pentru masini. Ok, pana la urma si ajungem.

In Nucu si pe durata parcurgerii acestui traseu nu am vazut sa fie semnal la telefonia mobila.

Este foarte interesant ce a cuprins proiectul european care, chipurile, a pus in valoare acest loc, de la Nucu. Probabil s-au facut doar panouri, pentru ca in teren starea traseelor este una deosebit de proasta. Mai mult de atat pe o tablita metalica am citit ca un profesor si o mana de elevi au marcat aceasta zona, ici-colo. Sunt de parere ca vreo 4-6 persoane, pot marca intr-o singura zi, foarte bine, intreaga zona.

Deci traseele pe care le vedeti pe panou, au o valoare pur orientativa, nu va pot ajuta prea mult in teren. Traseul rosu este cel cu banda rosie si care inconjoara tot acest bazin al asezarilor rupestre… dar marcajul apare si acolo unde nu ar trebui sa fie. Traseul cu galben pe panou nici nu are echivalent in teren. Adica este o chestie asa, pur distinctiva, facuta doar pe panou. Probabil urma sa aiba banda galbena. Proiectul acesta s-a incheiat acum cativa ani. Dupa ce scriu articolul o sa fac o cerere sa vedem ce contine procesul verbal de incheiere a lucrarilor. Vad ca nimeni nu si-a pus problema pana acum.

Recomandarea este ca masinile, chiar si cele de teren, sa fie lasate, la ultima casa din Nucu:

Aici, la ultimul panou. Mai departe vine un drum de pamant, mocirlos, degradat total de explotarile forestiere si de animalele satenilor. Daca nu ai tractor, buldozer, nu e vorba ca nu ajungi, problema este ca nu prea mai poti nici sa te intorci… 🙂 Drumul este un dezastru.

Parcam, trecem un parau, inaintam prin noroaie, mai intram prin fanete, ne mai capteaza atentia cate un peisaj…

Pini nascuti prin crapaturile stancilor masive

Trebuia sa ajungem in Poiana Cozanei si am ajuns in vreo 20 de minute:

Poiana Cozanei

O mica bisericuta… cred este pusa asa, doar pentru decor.

Pana in poiana am auzit de un fel de cub de piatra, situat pe un varf in apropiere, care avea o poveste interesanta:

Cubul

Adica acolo situat

Bisericuta… pe aici umblam prin acea poiana incercand sa ajungem la obiective, conform unui plan… care nu se potrivea cu ce vazusem pe panou. Poiana are multe mlastini… dar ocolite este o placere sa te plimbi printre atatea plante.

Si incepem cautarile:

Urcam putin de la panou si facem stanga, apoi un alt urcus de 2 minute si vedem scara de acces catre chilie.

Un buchet de garofite albe

Fereastra

Din ce am observat noi, la intrare exista un fel de usa, peretii au fost „tapetati” cu lut, probabil sa retina caldura si a existat si o soba.

Fostul altar

De la aceasta grota, langa care intalnim marcajele triunghi albastru si banda rosie, foarte probabil de la chilie incep, dupa cum reiese din teren… coboram pe unde am urcat in poiana.

Iesim langa o salcie ce seamana dupa mine, cu un porc spinos 🙂

De retinut ca de la bisericuta din lemn, cum te uiti spre dreapta vezi 2 panouri: primul este despre Chilia lui Dionisie Torcatorul si al doilea, ceva mai in dreapta spune o poveste despre o grota denumita impropriu pestera:

Asa cum se vede mai jos, monumentul istoric este inchis datorita valorii mari a inscriptiilor.

Aici a existat schitul Fundul Pesterii sau Profiru, una dintre atestari fiind de pe la 1639. Inscriptiile insa sunt si din vremea geto-dacilor.

Un grilaj metalic protejeaza intrarea.

De la pestera inchisa te uiti la deal si vezi o panta destul de inclinata. Cu siguranta, multi nu mai urca pe acolo, pentru ca nu prea are logica, nu exista marcaj sau vreun indicator. Totusi, am urcat spre „Scaunele lui Negru Voda”, mai ales ca pe mine ma interesau foarte tare.

Dupa 5 minute de urcus sustinut ajungem la un panou:

Scaunele la care nu se poate ajunge fara o coarda

Intre timp, profitand de un moment de ragaz, vazand si cubul de piatra printre frunze, undeva paralel cu mine, zic sa merg pana acolo. Trec muchia, intru pe valea de langa peretele stancos si incep sa urc. Dureaza ceva urcusul, ajung in creasta stancoasa…

Pe creasta

Celebrul cub si o scara care nu suporta cel mai probabil mai mult de 100 kg.

Pe cub constat ca pot vorbi la telefon si ca este singurul loc de prin zona unde ai semnal.

Poiana Cozanei

Nu am mai coborat pe unde am urcat, ci pe cealalta vale, de dincolo de creasta.

Intai vad o creasta cocosului

Apoi acestea si iar mai multe, incat am umplut o sacosa si o bucata uriasa, cea mai mare ciuperca creasta cocosului vazuta pana la acel moment, am tinut-o separat.

Vorba unui prieten: „e mult mai mare decat capul meu”. Si au mai ramas pe acel bustean circa 5kg.

Traseul spre cub

Prima sageata, cea de langa panou arata pe unde se urca la Chilia lui Dionisie, a doua, pe unde se urca la Fundul Pesterii si Scaunele lui Negru Voda. Revenim aproape de chilie, in traseul cu triunghi albastru.

Poteca urca prin poiana, trece de un crang de salcii batrane, urca un mic deal si ajungem tot in poiana dar pe un platou unde vedem doua stanci solitare. Facem dreapta inainte de ele, si vedem pe un copac triunghiul albastru. Cine nu este obisnuit cu muntele cat de cat, slabe sanse. Pe aici trebuiau niste stalpi metalici si o sageata metalica.

Urcam vreo 5 minute spre Bisericuta lui Iosif, un alt important vestigiu rupestru…

Am ajuns si aici, nu inainte de a scoate de sub pamant un ciob de oala de lut, destul de vechi.

In fata fostei biserici se afla un brad monumental, secular, cel mai probabil adus din alte parti si plantat. Aici a existat odinioara schitul Ioan Bogoslov, atestat la 1587. Evident vechimea acestui loc religios este mult mai mare.

Se spune ca acesta ar fi fost „ochiul care vede totul”.

Dupa cum observati sunt niste nise sapate in perete. Acelea sustineau un acoperis ce se prelungea mai multi metri catre exterior, unde astazi sunt copaci, fagi. Celelalte gauri, patrate, sustineau grinzile din lemn ale acoperisului.

Chiar deasupra intrarii este acel peste de care se vorbeste in panou

Altarul

Peretele

Verticalitatea este impresionanta

Multiple inscriptii pe pereti, majoritatea pana in 1900

Incepem sa urcam spre Agatonul Vechi si Agatonul Nou pe marcaj triunghi albastru. Conform panoului cu harta traseelor nu avea ce sa caute pe aici marcajul banda rosie. Acesta urca pe o alta varianta pana aproape de un lac, denumit Lacul Mistretilor. La acel lac trebuia pus un panou si sageti indicatoare.

Urcam o panta inclinata, se porneste o ploaie puternica, mergem prin ploaie cu pelerinele pe noi, poteca devine din ce in ce mai dificila, ca o silueta se vede undeva in stanga Agatonul Vechi, de fapt, urmele unui schi mai vechi… si ajungem la Agatonul Nou. Cum ploua torential nu mai scot aparatul foto ci pozez cu telefonul:

Din interior razbatea incredibil de frumos, glasul unui preot acompaniat de niste adolescenti. Aproape ca am uitat toti de ploaie. Probabil era un acatist al Sf. Agaton. Dar ne miscam si incepem coborarea putin ocolitor… ca panta cu traseul era plina de noroi. Trecem de Lacul Mistretilor, iesim din padure si ajungem la drumul de pamant care dupa ce ca era distrus si vai de el, acum era deja calamitat 🙂

Dupa ce am framantat lut in picioare, cat pentru 10 sobe fiecare, coboram in tandem cu o cireada de vaci. Ele prin noroi, noi prin noroi. Acum, na, trebuie sa iei lucrurile cu calm si sa-ti vezi de treaba 🙂 La casele oamenilor ne-am curatat in paraul de acolo si am plecat spre Alunis.

Pe drumuri comunale am facut pana la pensiune… nu stiu, destul de mult 🙂 mai bine de o ora. Pana acolo am tot incercat sa-mi fixez toate informatiile si permanent m-am intrebat cum pot trai oamenii in zona asta. Este o splendida izolare, o liniste totala, o atmosfera coplesitoare. Nu sunt animale salbatice, nu vezi pasari, la Nucu sunt o mana de case ascunse de vegetatie interminabila, bagate toate intr-un fund de vale. Ori tragi lemne din padure, ori duci vacile la pascut. Alta activitate…

Ca incarcatura istorica, religioasa, zona este nemaipomenita. Accesul insa este jalnic. E bine sa stai prin astfel de locuri cateva zile, dar niciun animal salbatic sanatos nu cred ca vietuieste pe acolo 🙂 Am vazut o urma de la o caprioara… si mult mai departe niste urme de mistreti. Te uiti de acasa spre poieni situate pe versanti plini de vegetatie si mereu acelasi peisaj… Nimic! 🙂

Ma si gandeam: cine naiba sa marcheze trasee pe aici? 🙂 Sau daca te accidentezi cred ca o interventie se realizeaza de pe la 50 de km, din orasul Nehoiu. Nu are cine sa te ia de pe acolo… Salvamont, Jandarmerie Montana, deja vorbim de stiinta avansata 🙂

Bun, ajungem la pensiunea Nicoara din Alunis, comuna Colti. Luam camerele in primire, dusurile, masa… si filmul nu dureaza mai mult. Era o liniste atat de perfecta ca nu ai cum sa nu adormi. Mi-am dat seama ca nu am mai dormit de mult atat de bine. Ma trezesc pe la 6 dimineata, deschid geamul si vad ca rasare soarele:

De la geam se mai vedeau:

Peste drum o fosta sectie de votare

La dreapta, strada

La stanga, o parte din pensiune si intrarea in curtea bisericii din Alunis, functionala de pe la 1277.

Pensiunea Nicoara cred ca este si singura unitate de cazare din sat:

Toate holurile au niste decoratiuni speciale… aici pare o vanatoare la care participa soldati austrieci. Tabloul este tesut de mana, nu este o pictura sau altceva.

Foarte scump 🙂

Iesim un pic din pensiune in ideea de a merge la biserica din apropiere, pozez o cruce de piatra si se porneste iar ploaia.

In aceasta excursie am numarat 67 si de cruci din piatra, vazute de aproape sau din masina.

Pensiunea

Ploaia

In camera am stat mai mult in picioare… pentru ca de la atata liniste adormi imediat 🙂 Dupa ce am facut pozele la rasarit, am adormit iar. Si iar m-am trezit, si iar am adormit. Deci da-o incolo de treaba 🙂 Cred ca pe aici, o mare parte din timp il dormi. Pentru somn si odihna recomand zona! Masini nu prea sunt, tren nici atat, pasari nu canta, oamenii nu tipa ca nu sunt multi… e pace totala.

Cred ca daca as sta pe aici, dupa o luna vorbesc singur: „ce faci ba’ Adriane?”, „uite ma duc sa mai dorm!” 🙂 Aaa, si toate lumea merge in cizme. Recomand celor care merg prin zona sa aiba cizme. Cand voi mai merge imi iau cizme, nu ai ce face cu bocanci sau adidasi.

In sfarsit, se opreste ploaia dar luam totusi pelerinele…

Intrarea in curtea bisericii

Biserica

Pana in biserica, o cruce si in spate ei o grota

Imagini din biserica:

Aici vedeti istoricul

Catapeteasma

Pisania

Icoanele importante sunt insa pe tabla pictata.

Iosif cu Pruncul sau Sf. Anton cu Pruncul, nu stiu… nu am vazut pana acum o astfel de icoana in bisericile ortodoxe. Iosif cu Pruncul am vazut la catolici.

Maica Domnului unde de obicei este Pantocratorul

In dreapta bisericii este o alta chilie:

In stanga se observa „patul” din piatra

Mai sus de grota aceasta mai vine inca una sapata in stanca:

Aceste trei grote sunt in jurul bisericii si in ele locuiau vechii calugari

De mai sus, se vede satul Alunis, in dreapta cu acoperis verde… o parte din pensiune.

Crucea de pe biserica a fost smulsa sigur de un vant mai puternic. Nu o mai pune nimeni la loc.

Prin nisa din dreapta se poate privi in altar

Si de aici ne-am intors la pensiune… nu inainte sa… Vad eu o stanca inalta cu steaguri pe ea si imi zic ca nu ar fi rau… pana acolo sa dau o fuga. Nu a mai fost insa ca la cubul de piatra. A fost mult mai dificil 🙂 Varful Zboiu parca se numeste… Nu mai postez ca lungesc mult articolul, mai revin eu cu completari. Dar daca ati vazut mocirle imense in care se balacesc mistretii ganditi-va ca e nimica toata. Practic a trebuit sa sar din curte in alta curte, pe drum nu se putea merge 🙂

Pornim spre Muzeul Chihlimbarului unde o gasim pe celebra Diana Liana Gavrila… „mama” enigmelor si a asezarilor rupestre din Muntii Buzaului, cu carti scrise, tururi cu ghid, o enciclopedie. Stie tot! Eu am ascultat povestea chihlimbarului, cu pinul de acum 60 milioane de ani care azi este disparut si care secreta rasina, am intrebat ce ma interesa si discret am sters-o afara 🙂 Nu puteam asculta totul, desi era foarte interesant.

Pana la muzeu, vedeam mereu panouri cu acelasi continut:

Adica asa se numeste drumul, ca pe aici se duceau unii dupa chihlimbar. Nu este cine stie ce… este asa, ca sa stii pe unde esti 🙂

Muzeul se afla la etaj, este compus din 3 camere mici dar este mare prin piesele unicat pe care le are. A fost inaugurat la 14 iulie 1980 si este singurul de acest gen din tara.

Intrarea costa 6 lei/persoana. Camera din fata este cu chihlimbar, cea din stanga are unelte si fosile, cea din dreapta tot felul roci.

Coliere din chihlimbar

Am cerut detalii pentru ca am vazut undeva o descriere a unei descoperiri asemanatoare.

Ma strecor eu afara, nu inainte de a constata ca aveam pe casa o piatra usoara, neagra, gasita pe o vale din Bucegi… de fapt era un chihlimbar negru. Aveau una identica la muzeu… bine, un pic mai mica. Am vrut sa o postez dar nu mai stiu pe unde am pus-o. Trebuie neaparat o completare 🙂

Aici este o fosta mina… o doamna de pe acolo zicea de o exploatare a chihlimbarului, eu stiu… 🙂

Sunt si niste sine de trenulet… cine stie ce utilizare a fost. Mai trebuie citit.

Plecam si ne oprim in orasul Nehoiu. Centrul National de Informare si Promovare Turistica era deschis. Hop si noi sa vedem, daca ne-a scapat ceva… Ne scapase, dar era prin alta zona a judetului Buzau: chilia lui Ambrozie.

In interior o gasim pe Florina Fetic, foarte amabila, care ne-a trecut in revista tot judetul, toate imprejurimile. Ne-a pus la dispozitie harti, brosuri si ne-a raspuns la toate intrebarile. Cum aveau si un caiet de impresii, nu am ratat ocazia de a scrie primul. Mai ales ca acel viitor registru avea o imbracaminte dintr-o panza taraneasca, faina. Si era si ideea de a scrie primul, important este sa fii primul cand conteaza, filozofai eu 🙂

Bineinteles ca am batut toba de drumurile comunale si de starea jalnica a traseelor de la Nucu…

O biserica in apropiere de centrul de informare…

Tot cu aceasta ocazie am gasit o harta detaliata a judetului Tulcea. Mai aveam eu ceva similar, dar asta era mult mai completa. Am programat de vreo 2 ani o excursie acolo de 2-3 zile. Pe bicicleta nu altfel, ca se simt altfel lucrurile, viata, de pe bicicleta. Pe distanta Tulcea-Constanta, 2 nopti pe la cate o pensiune, si stanga-dreapta catre diferite obiective.. Bine, distanta in linie dreapta o parcurgi intr-o zi lejer cu bicicleta, dar sunt multe abateri de la drum, tot felul de chestii de vazut. Treaba ar fi sa pun bicicleta intr-un Interregio pana la Tulcea…

Deci fain si profi la acel Centru. Ma uit mai bine si ce vad? O mapa cu Predealul 🙂 Imi zic: sa vezi ca a fost Catalin de la centrul din Predeal si aici 🙂 Intreb si gata, brusc a devenit lumea mica. Nu-l mai sunam pe Catalin, ramane sa vorbesc eu cu el… apoi plecam spre Siriu, la cascada Casoca. Nu auzisem de ea pana aici, dar organizatorul, facuse un plan superb.

Ajungem pe o ploaie torentiala ca in filme. Cascada fiind la 5 minute de masina, luam pelerinele si coboram sa o vedem.

Cascada… era urgie ce mai 🙂

Ma si gandeam sa vezi ce este pe drumul spre Brasov, pe la Intorsura Buzaului. Bine ca noi nu am luat-o pe acolo, ca acasa am vazut la tv o stire cu un utilaj ce intervenea sa curete drumul de aluviuni. Ne-am intors la Nehoiu, unde nu cazuse o picatura de ploaie, apoi Patarlagele-Valeni de Munte-Ploiesti… Pe drum, povesteam amuzati din intamplarile lui Alexandru Fosile, cu dormitul in biserica, de prin munti…

Mai este de povestit…