Traseul turistic: Muzeul Cinegetic Posada – Muntele Florei – Noul Refugiu Florei – Culmea Baiului – Piscul Cainelui – Sinaia

PRECIZARE. Podul din busteni de peste Valea Cerbului, din articolul anterior, a fost construit de un exploatator silvic la cererea Jandarmeriei Montane Busteni. O echipa a postului de jandarmi din Busteni, condusa de seful postului d-l Sasu, a purtat discutii atat cu operatorul silvic cat si cu cei de la Ocolul Silvic Azuga, dorindu-se ca viitoarea exploatare silvica sa nu afecteze albia paraului Valea Cerbului.

Acum, traseul…

Florei, unul dintre sau poate cel mai vechi toponim din Valea Superioara a Prahovei. In niciun caz aceasta denumire nu vine de la „flora”, termen din zilele noastre ce desemneaza totalitatea plantelor… Nu stiu de la ce vine dar nu este un munte al florei. De altfel, localnicii nu pronunta „Florei” ci se aude „Flo-rei”.

Florei, muntele indragit de Martha Bibescu la poalele caruia a locuit si pe potecile caruia s-a plimbat.

Tot acest traseu de la Posada la Sinaia, l-am parcurs in 5 ore ca am mers noi mai repede, fortati uneori de ploaie, alteori de vant. Ca sa iasa o drumetie frumoasa, ai nevoie de 8 ore.

Am plecat cu un microbuz spre Posada iar acesta ne-a lasat la intrarea in curtea Muzeului Cinegetic. Daca nu ati fost sa-l vizitati, nu ar trebui ratat. Cu o cautare pe acest blog, gasiti mai multe articole si poze din interior. Ca sa intri in traseu si sa nu ocolesti nu stiu cat pana intri pe drumul forestier Florei, suni la Muzeu si ceri voie sa treci prin curtea lor. Au ei un drum prin spate ce intersecteaza forestierul in 2 minute. E posibil sa-ti dea voie sa treci 🙂

Continuam pe drum si dupa vreo 10 minute ajungem la niste constructii, canton etc. Pana acolo vezi pe dreapta si marcajul banda rosie. E al nostru! De la gara din Posada a mai facut cineva un marcaj, banda galbena. Toate ajung la refugiu, cu conditia sa le si vezi. Niciodata nu am luat in seama marcajele de pe aici si nu le vad utilitatea. Daca nu cunosti zona, ai toate sansele sa le pierzi pe amandoua.

Cum ai ajuns la acele constructii, vezi in stanga o potecuta ce suie in serpentine. Incepe chiar de la gardul cantonului. O sa vezi si marcajul lesne de urmarit pana intr-o poiana.

Prin dreapta drumului, daca mergi in liniste, auzi mai mereu cum fuge cate ceva: mistreti, urs, caprioare, ce mai e pe acolo.

Narcisele

Noi am tot continuat pe drum, varianta cea mai faina, pana am avut proasta inspiratie sa revenim in poteca marcata. In ideea ca de cand nu am mai fost pe acolo sigur s-a conturat ca lumea.

Facem dreapta pe un alt drum, trecem printr-o poiana, lasam tot pe dreapta o constructie a Ocolului Silvic si cum intram in padure intersectam poteca turistica.

Pe o parte era marcaj rosu, pe cealalta galben 🙂 Poteca… plina de copaci sau crengi cazute.

Nici de intors nu mai avea rost, noroc ca nu mai era mult pana in alt luminis.

Ne mai uitam si in spate.

Se vedea printre molizi, noul refugiu Florei al celor de la „Om pe Munte”.

Noul refugiu Florei ridicat cu multa munca.

Fundatia vechiului refugiu si panta ce trebuia urcata…

Din ce se vede, versantii sunt plini de arbusti, specia paducel, pe care nu are cine sa-i taie si in cativa ani ai pierdut pasunea.

Vanturisul din Bucegi, oare curgea cascada?!

Ne uitam de unde venim… in spate, refugiul, Comarnicul…

Cu galben, Traisteni din Valea Doftanei si cu rosu un colt din Secaria.

Destul de departe, pe alta culme vedem ceva miscandu-se… o vulpe ce parea ca ar tine ceva in gura.

In sfarsit, intersectam drumul ce vine dinspre Secaria si urmam culmea Baiului pana la intersectia cu muntele Piscul Cainelui… mai era pana acolo 🙂

Inainte

Drumul se vedea in departare si mai avea zapada pe el.

Posada, jos

Ciucasul

Gata, vedem Cascada Mare a Vanturisului…

De acolo venim.

Cabana din Valea lui Bogdan… cate iesiri nu am facut acolo cand traiau nea Costica, paznicul de acolo si Lucica…

Zapada mai era dar am trecut lejer peste ea, ca era tare. Nu mi-as fi luat in niciun caz bocancii, in adidasii te misti mult mai lejer. Pentru cateva portiuni de zapada chiar nu merita. Si oricum, noi veneam de la joburi in ziua aceea, nu s-a mai intors nimeni acasa sa se schimbe.

Valea Cainelui… parca era tentanta o coborare dar cum picura din ce in ce mai rar, am continuat pe drum.

Un corb trece pe langa noi si se da peste cap in aer 🙂 Hai ca pe asta nu o mai vazusem, se duce un pic mai departe si repeta figura. Faina treaba! 🙂

Gasim un loc panoramic si ferit de vant pentru masa, langa varful de mai jos… Apoi, continuam pe culmea din fata. Pe aici este si traseul marcat cu punct albastru ce vine din Sinaia.

Releul Costila si Crucea Eroilor

Plin de ghiocei si branduse

Cum am ajuns pe aici, auzim in stanga un galop puternic. Ne ducem sa ne uitam… era o turma intreaga de mistreti care fugea in vale 🙂

De la intrarea in padure si pana la fosta cabana Piscul Cainelui, vine o coborare solicitanta. O simti bine in genunchi. Dar, daca te tine si nu te dai dupa copaci, de la gol alpin in 15-20 minute esti in drumul auto ce urca la fosta cabana.

Azi e proprietate privata. Fain tunul 🙂

Am iesit din padure si ne-am dus spre statia de maxi-taxi… a venit in 10 minute microbuzul si am parasit Sinaia.

Reclame

15 noiembrie, ursii, diverse, marcare „Drumul Hotilor”…

La noi, fiecare stire isi are un ecou de 2-3 zile. Negativa, pozitiva, totuna! Apoi, apar altele si tot asa. Dupa vreo 2 saptamani s-au uitat cele mai multe. Nu mai zic dupa un an de zile. Cred ca acesta este si rostul spectacolului cu stiri de un anumit gen… sa oboseasca omul, sa-l tina mereu la nivel de compromis. Cand vezi 10 stiri cu acelasi final, crezi ca si a 11-a va fi la fel si stai in banca ta 🙂

In ultima saptamana si in ultimele zile au fost niste stiri interesante.

Ministrul-urs a devenit primul oficial care spune clar, public ca ursii trebuie impuscati. La noi, problema ursilor este artificial creata de catre marile ong-uri de mediu care au umplut spatiul virtual cu toate prostiile posibile, ignorand realitatea cu oameni morti sau raniti, gospodarii devastate, animale domestice sfasiate, localnici prea speriati sa mai iasa seara din case, jandarmi transformati in sperietori de ursi, mistreti…

Uniunea Europeana a lasat la latitudinea noastra ce sa facem cu ursii. Cum s-au inmultit peste masura, cum niciun alt stat nu-i vrea, cum ong-urile de mediu ii iubesc doar sub forma protestelor pe facebook sau se folosesc de imaginea ursului pentru a vinde animale din pluş, nu exista alta solutie decat impuscarea. Asa cum dintotdeauna fauna a fost tinuta la un anumit nivel prin vanatoare. Nu putem trai cu totii in comuniune, oameni si animale, ca nu suntem in Rai. Nicio alta tara nu-i vrea pentru ca ei i-au lichidat dintr-un motiv simplu: tin la siguranta propriilor cetateni. Si cum ursii fac doar rele… Noi insa am fost mai umani si i-am lasat sa se inmulteasca. Acum fara o mie de ursi impuscati la nivel national plus 2000-3000 de mistreti nu ai facut nicio isprava. Ne place, nu ne place, asta e realitatea. Nu putem convietui cu ursii si mistretii.

Problema nu se rezolva plangandu-le de mila, acuzand autoritatile, inventand teorii ale conspiratiei sau „trimitand ganduri de lumina catre ursi si oameni” 🙂 cum mi-a spus cineva :)) In general, oamenii care se arata iubitori de ursi indiferent cat de multi ar fi ultimii, nu locuiesc in vecinatatea padurii, nu au cunostinte serioase despre mediu, fauna, fiind pur si simplu indusi in eroare, de unul si de altul care doreste sa-si pastreze pozitia in online, de mare… ce vrea el sa fie. De altfel, am operat la rubrica „prieteni” niste modificari pentru ca nu vreau sa fiu prieten cu tot felul de extremisti, care nu fac altceva decat sa stea toata ziua pe telefon, sa faca analize la comentariile altora si sa piarda timpul aiurea. Cred ca intai trebuie luate masuri pentru protejarea oamenilor si apoi pentru animale. Nu vreau sa fiu prieten cu persoane care se bucura de moartea unui om, tinand ba cu ursul, ba cu cainele, mai stiu eu ce alt animal…

Oricum, si de se va trece la impuscarea animalelor salbatice supranumerice, solutia este temporara. Ea rezolva situatia pe circa 2 ani. Daca nu se aplica masuri complementare peste 2 ani va fi exact aceeasi situatie.

Deocamdata avem atacuri ale ursilor cam prin toate zonele de munte si trebuie facut urgent ceva. In Valea Doftanei ieri, ursul aproape a omorat un batran. La Busteni se plimba 11 ursi doar pe o strada, cabana Posatavaru si refugiul Salvamont Pestera au fost si ele atacate, la Comarnic zeci de oi au fost ucise, ciobani sfasiati…. Deci iubirea aceasta de animale e pana la un punct: pana acolo unde acestea pun vietile oamenilor in pericol.

Cica Institutia Prefectului a si organizat o intalnire de urgenta in urma incidentului din Valea Doftanei dar presa nu a fost invitata 🙂 E limpede de ce, sa nu afle „ecologistii” ca toate institutiile sunt pentru impuscarea ursilor. Interesul fiind evident unul politic.

Pe 15/28 noiembrie dar 1918, stim ca Bucovina s-a unit cu Romania. Am vazut azi pe un panou ca CFR-ul are un tren direct Bucuresti-Cernauti.

Tot pe 15 noiembrie 1987 au facut cei din Brasov celebra greva. Spune presa ca tortionarii de atunci sunt azi oameni de afaceri, manageri, avocati in loc sa fie trasi la raspundere.

Azi Consiliul Judetean Arges a facut anuntul ca statul prin Ministerul Culturii a reusit sa cumpere conacul Bratianu sau vila Florica din com. Stefanesti. Buna treaba! Nu stiu cum le-a iesit. Presedintele Iohannis spunea ca legea prin care se face aceasta achizitie… ar fi neconstitutionala. Nu stiu ce l-o fi apucat si pe omul asta 🙂 Cred ca in astfel de situatii nu ar trebui sa conteze partidul sau cine face. Important este ca se salveaza un monument istoric.

Tot azi, Consiliul de Onoare al Ordinului „Steaua Romaniei” a decis sa-i retraga decoratia lui Kelemen Hunor. Si aceasta este o chestie normala pentru ca omul a luat deseori in bataie de joc Ziua Nationala. Nefiind un bun roman a ramas fara Stea.

15 noiembrie 2017… daca ar fi sa aleg intre Adrian Nastase si Radu Banciu, l-as alege pe primul mereu. Nu am auzit de acest Banciu pana sa-i vad o emisiune si ma intrebam cine l-a lasat sa apara pe ecrane. Nu stiu cum se pot uita oamenii la emisiunea lui. Asa ceva ar trebui demult sanctionat si inchis de catre CNA. Nu doar Nastase ci oricine cade in gura acestuia este terfelit si injosit incredibil. Cred ca omul nu e sanatos. Azi insa, fostul premier i-a dat o replica in sfarsit:

http://adevarul.ro/news/politica/adrian-nastase-atac-adresa-unui-jurnalist-ba-jigodie-patru-ani-insulti-jignesti-familia-ce-am-furat-bar-i-am-furat-bideul-lu-maica-ta-1_5a0aec615ab6550cb8258983/index.html

Acum 60 de ani, tot intr-o zi de 15 de noiembrie, au fost executati la Jilava cinci luptatori anticomunisti ce faceau parte din grupul de rezistenta Ogoranu.

Cum multi nu stiu unde duce, de unde incepe, drumul hotilor sau al haiducilor si tot am fost intrebat zilele acestea, o sa scriu foarte pe scurt:

  • nu este un drum cum ni-l imaginam azi ci o poteca.
  • marcajul punct rosu refacut in prezent poate fi observat cum se urca spre schitul Lespezi din Posada, pe stanga.
  • de aici poteca urca accentuat si intersecteaza doua drumuri forestiere: Posada-Valea Larga si Obielii
  • la al doilea drum iti apare marcajul pe dreapta si pare ca se opreste. Trebuie mers pe drum inspre stanga si dupa 5-10 minute apare iar. Si de aici urca bine spre poieni si Plesuva.
  • poteca iese la Cota 1000 dupa vreo 3 ore, urca Dichiul, Vanturisul, coboara la Coltii lui Barbes, iese in Drumul de Vara, apoi Cota 1400, drumul vechi al Cotei, Sinaia-Jandarmerie.
  • Iti ia o zi sa-l parcurgi.

Drumul forestier Valea Obielii, marcajul se vede pe copac. La iesirea din padure in acest drum mai trebuia o sageata care sa arate spre stanga. Altfel, se poate crede ca se face dreapta sau se urca versantul din fata.

Fostul drum de caruta urca pana intr-o poiana unde mai pasteau oi, vaci… dar poiana incepe sa se impadureasca.

Prin poiana… aici isi tineau pe timpuri animalele cei de la schit.

Ieri, pe 14, am aflat unde anume era vama in Breaza. Adica amplasamentul ei. Nu cred ca mai stie nimeni. Dar tac malc pana la urmatoarea carte.

Prin imprejurimile Rucarului; Momentul de acum 687 de ani si Posada lui Iorga

Vorbeam cu cineva in urma cu o saptamana despre cat am progresat noi, oamenii… Inainte, ca sa scrii o carte, mergeai prin nu stiu cate biblioteci. Acum, in 3-4 luni de documentare pe Facebook, de unde iei si poze 🙂 poti face un ghid al intregii tari. In raport cu marii intelectuali din perioada 1900-1945, cu ajutorul internetului esti mult mai documentat cu ei. Ceea ce lor le lua luni de zile, tie iti ia cateva minute.

Internetul si accesul la atata informatie, au facut ca orice om cu ceva cultura generala sa fie la fel de bun ca marii… ce vreti voi de acum 100 de ani sa zicem.

Asta nu inseamna ca va fi cineva la fel ca Nicolae Iorga 🙂 In primul rand, omul era o enciclopedie miscatoare. In al doilea rand, a avut ceea ce lipseste multor istorici din zilele noastre: vazul in timp. Iorga a mers ca o furnicuta din biserica in biserica, din arhiva in arhiva si a notat si tradus orice inscriptie i s-a parut lui utila, de transmis generatiilor viitoare. Din acest punct de vedere este inegalabil. Azi, chiar si cu ajutorul netului, sunt extrem de putini cei care pot citi inscriptiile de pe pisaniile bisericilor vechi sau de pe crucile de piatra. Si in majoritatea lor, aceste inscriptii sunt tot in limba romana… doar ca este o romana scrisa cu literele alfabetului chirilic.

Si totusi, greselile se intampla si la case mari. Iorga nu avea cum sa le aiba pe toate si ca pregatire militara cred ca era destul de slab. Altfel, ar fi inteles ca nu ai cum localiza lupta de la 1330 pe drumul ce leaga Campulungul de Brasov. Insa el a fost indus in eroare de mai multe documente straine si a acordat in mod eronat denumirea de lupta de la Posada, bataliei din anul 1330. El si-a intemeiat convingerile ca lupta s-a dat in acea zona, vazand alaturate pe o harta, un semn de lupta si termenul de Posada. Insa, anumite biblioteci straine au dat publicitatii in ultimii 2-3 ani, documente la care nu s-a avut acces pana acum. In lumina acestor documente, se poate observa lejer unde a gresit Iorga. Astept sa primesc aprobare pentru a publica un astfel de document.

12 Noiembrie 1330 – 12 Noiembrie 2017 = 687 de ani de cand s-a incheiat celebra lupta dintre romani si unguri.

Cu riscul de a supara pe patriotii de ocazie sau pe istoricii ori oamenii de cultura din prezent, care intra pe acest blog, o sa fac cateva enunturi ce le-am desprins in urma activitatii mele de cercetare din ultimii ani. Chiar daca eu sunt cu turismul, mediul, muntele, istoria a fost si este marea pasiune de cand ma stiu.

Deci:

  • lupta de la 1330 este in mod nefericit denumita lupta de la Posada. Doar noi putem repeta la nesfarsit o prostie si nu ne saturam de ea.
  • lupta de la 1330 o fi insemnand azi obtinerea independentei Tarii Romanesti dar nu si pe atunci 🙂 Aia nu constientizau ca trebuie sa traiasca toti romanii in aceleasi granite. Basarab a pus mana pe Banatul de Severin, adica era mai apucator asa, si cand a venit regele maghiar i-a oferit bani doar ca sa plece de unde venise. Evident istoricii nostri au exagerat ingrozitor, cum ca Basarab le-a dat o sansa. Apoi, cine a citit si alte documente straine, nu doar versiunile noastre, stie ca Basarab i-a pacalit pe maghiari cu o pace inselatoare si oferindu-se sa-i scoata din tara, i-a infundat intr-un defileu. Aceasta era gandirea acelor timpuri…
  • nu mai stim unde a fost lupta din 1330 pentru ca eram analfabetii acestui colt de lume. Si cum mereu navaleau tot felul de popoare, ne petreceam timpul pe varfuri de dealuri, ca sa vedem cine vine ca sa fugim la timp in padure. Deci nu aveam ce sa notam, pe ce, nu intelegeam de ce trebuie cand in fiecare zi eram pregatiti de fuga.
  • nu exista niciun dubiu ca in arhivele maghiare sunt indicii clare unde s-a dat acea lupta din 1330, si asta nu e o conspiratie ci o certitudine, dar nu au interesul sa ne dea noua informatia.
  • ma repet si timpul imi va da dreptate… lupta din 1330 s-a dat in Defileul Prahovei si am motivat de ce, de atatea ori.

Excursia la Rucar:

A fost si vama la Rucar intre Tara Romaneasca si Transilvania dupa care aceasta s-a mutat la Bran. Radu I considerat si el „Negru”, nepotul lui Basarab I, ar fi impins teritoriul Tarii Romanesti pana mai sus de Podul Dambovitei si vama a ramas secole la Bran.

Rucar situat in judetul Arges, este azi o comuna ce are niste case vechi superbe. Cred ca este mai potrivit sa spun ca este un orasel autentic romanesc. Inconjurat de dealuri mai mici sau mai inalte, localitatea se intinde prin orice loc mai accesibil. Am fost sambata pe acolo si am nimerit intr-un moment in care toata lumea isi completa stocurile de lemne pentru iarna. Pe fiecare strada se taiau lemne. Cum un autobuz pleca din Brasov la Campulung abia la 9:50, am discutat cu un tip pe Blablacar si ne-am intalnit alaturi de altii in Brasov, pe la 8 si ceva. Cu 15 lei am ajuns in Rucar mai devreme. Rucarul e la vreo 60 de km de Brasov si soseaua trece prin niste peisaje de vis, pe care le cam stim cu totii… Moieciu, Fundata…

Brasov dimineata

Republicii

Am vizitat de cateva ori, muzeul din aceasta cladire seculara. Ganditi-va ca Muzeul Judetean de Istorie si Arheologie Prahova e de cateva ori mai mare si mult mai bogat. Datorita Primariei Ploiesti care nu e in stare sa puna cateva indicatoare sau sa faca o harta turistica, sa promoveze un pic orasul Ploiesti cu sumedenia lui de muzee, cei care stiu de acest muzeu remarcabil sunt in procent insignifiant. Cel mai slab muzeu brasovean este la distanta uriasa ca nr. de vizitatori comparativ cu orice muzeu din Ploiesti. Dupa ce iesi din Muzeul Judetean de Istorie din Ploiesti iti dai seama de tragedie. Un muzeu bogat, absolut superb, un muzeu pe bune ce a strans munca unor generatii de istorici, arheologi etc este aproape invizibil. Daca nu te lauzi cu asa ceva, cu ce altceva te poti lauda?

Ii intreb pe cei din Consiliul Judetean de ce nu se pun in ordine unele lucruri in resedinta de judet. Le spusesem ca nici macar autogari nu exista, nu exista programe cu cursele spre alte localitati ale judetului si altele. Mi-au spus ca de ani de zile, ei tot trimit adrese la primarie ca sa se faca astfel de lucruri si cei de acolo nu le dau niciun raspuns. Inseamna ca aia tot rad de astfel de propuneri fiind preocupati de lucruri mult mai „serioase”.

Prima biserica pe care am vazut-o in Rucar. Are hramul „Adormirea Maicii Domnului” si a fost construita intre 1890-1894, pe locul alteia ce data din anul 1749.

A doua biserica are hramul Sf. Dumitru si a fost ridicata intre anii 1895-1902, pe locul alteia din anul 1744. I-am facut poze dar m-a preocupat mai mult o cruce de piatra situata nu departe de biserica:

Sunt 12 cruci importante, de piatra, pe raza comunei, in special de pe la 1600-1700. Acestea au fost notate de oamenii locului ca sa nu se piarda informatia.

A treia biserica are hramul Sf. Dumitru si Sf. Gheorghe, este cea mai veche biserica a comunei, dateaza de la 1780 si este monument istoric.

Din centrul comunei se insira pe valea Rausorului aceste trei biserici. In cinci minute ajungi de la una la alta 🙂 Deci vatra veche a comunei este pe aceasta vale… cat e Rucarul de rasfirat.

Comuna mai are si alte atractii… dar, pentru cei carora le plac urcusurile, varfurile, cel mai atractiv este Vf. Crucii. Pe panoul de langa parcul comunei nu este trecut un traseu marcat, deci turistic, spre cel mai important punct panoramic al Rucarului. Dupa biserici, pornesc sa urc acest varf fara un traseu marcat spre el:

Adica acela din departare. Tot de acolo se intra in Cheile Mari ale Dambovitei.

Varful are si o cruce metalica.

Mi-am propus sa trec si pe la un obiectiv mai putin cunoscut: Darstaria lui Nistorica, unde se mai spala si azi covoare etc:

Trec de ultimele case, vad o poteca, un marcaj care in niciun caz nu e turistic ci semnifica o limita de rezervatie naturala. Pana la urma o iau direct la deal si cum era foarte abrupt, ma opresc sa gandesc si imi iese ca nu se urca asa direct ci… ar trebui dupa mine fiind padure, sa existe o poteca pe linia de creasta. Doar coboara si urca si animalele astea pe undeva.

Merg pe o curba de nivel si pana sa ajung in „linia de creasta” numa’ ce se ridica de dupa niste tufisuri un ditamai ursul. Ursii mereu sunt mari :)) Era la vreo 20 metri si nu ne vedeam bine din cauza lastarisului. Eu inapoi nu ma mai intorceam la cat urcasem. Si imi spusesem de jos ca sigur niste ursi sau mistreti stau si pe la marginile astea de padure. Ca sa nu va inchipuiti ca daca ursul s-a invatat sa vina in oras, sta si departe de el. Cand se lumineaza de ziua, nu pleaca in fundul padurii cum se amagesc unii, sta pe aproape de marginea padurii si asteapta lenevind, noaptea.

Calculez observand terenul si imi da ca pana vine el fuga spre mine, am timp sa-l intrec sigur pana jos. Terenul era de asemenea natura si mai incercasem de astea. Dar ma enerva ca fornaia, facea spectacol ca sa plec eu. E mult pana mi se pune invers ca dupa aceea… Vad pe jos o bucata de lemn, suficient sa-l arunc pana la el sa-l gonesc. Un pic de aia ma-sii de nenorocit si o intinde cam neincrezator. Fug dupa el, mai arunc cu ce mai prind si o rupe la fuga spre o vale. Nefiind la prima isprava, nu plec nici eu mai departe, ci raman sa ascult. Ca ursii sunt inteligenti, fug, ocolesc si revin in spatele tau. Numai ca asta tot fugea pe curba de nivel din ce in ce mai departe, il auzeam bine prin frunzis, rupand crengi. Faza cu aruncatul nu tine pe locuri plate, ca din doua salturi e pe tine.

Urcusul insa e serios de tot pana la varf. Am gasit in linia de creasta si un marcaj vechi, deci cineva a marcat pe vremuri un traseu turistic si azi nu se mai stie. Daca se mai stia, il remarcau si era pe harti:

Pe varf

Cea mai mare parte din Rucar, mai e un pic si spre stanga. Bisericile sunt toate pe Valea Rausorului.

Apoi, schimb tricoul si pozez un pic mai in detaliu:

Bisericile 2 si 3

Desfac o doza de Pepsi si doua cornuri cu ciocolata si susan, mai vorbesc un pic la telefon, ma mai uit cat e ceasul. Timpul pentru excursia din Rucar… un pic peste 5 ore. Cobor tot pe unde am urcat pentru ca aveam in plan sa parcurg si jumatate din Cheile Dambovitei. Cealalta jumatate o lasasem pentru alta excursie, cand voi merge la Podu Dambovitei.

Cobor tinandu-ma de lastari si copaci dar e incomparabil cu urcusul. Multe urme de mistreti dar niciun semn din partea ursului alungat intr-un mod neortodox. O fi fost la el acasa dar e cam mare mosia asta a lui. Si cum eu treceam o data la cine stie cand… chiar era aiurea sa ma intorc.

Ajung in Cheile Mari ale Dambovitei, lungi de vreo 4 km. Urci mai mult prin apa si din Rucar ajungi in Podu Dambovitei. Ma documentasem destul de bine si inregistrasem toate imaginile asa ca… jos adidasii si pun niste cizme ce cuprind si rotula genunchiului. Acasa mi se paruse un pic ridicol, dar la fata locului apa chiar venea pana la genunchi in unele locuri. Am vazut ca vara se mai balacesc unii pe aici, turisti adica. Acum nu era nimeni evident 🙂

O vreme merg prin defileu direct si analizand un versant imi dau seama ca are pe deasupra un fel de poteca. Am folosit-o la intoarcere. Nu ar trebui sa faceti chiar la fel, pentru ca sunt portiuni abrupte de iesit din apa in poteca. Dar daca am plecat cu o treaba, pai trebuie sa o si fac. Altfel, nu dorm noaptea si trebuie sa revin ca sa pot fi linistit. Sunt ganduri si unora nu le dau pace si tot le incearca pana ies.

Analizez albia, imprejurimile, scot bucati de ceramica fara valoare, dupa 1900, vad un fel de surub tot de pe la inceput de secol XX, un rest de obuz mic, o za de la un lantisor de mana. La ultima observatie m-a luat rasul. Pai daca am gasit o za intr-o astfel de apa curgatoare… Le-am pozat si le voi incarca pe viitor.

Nicolae Iorga spunea ca lupta de la 1330 s-a dat in „cazanul Campulungului” fara a spune o locatie exacta. El a lasat sa se inteleaga ca intre Campulung si Podu Dambovitei.

Parerea mea este ca daca ar fi sa aiba dreptate, singura optiune care sta in picioare este aici, in Cheile Mari ale Dambovitei. Orice alt loc din zona asta nu poate fi luat in seama intrucat nu este defileu.

Problema e ca atunci cand sustii ca lupta de la 1330 s-a dat aici, nu prea ai pe ce sa o asezi pentru ca:

  • la 1330, principalul drum dintre Tara Romaneasca si Transilvania era cel de la Campulung la Brasov, care in mod sigur era bine conturat.
  • drumul nu doar ca era conturat ci si era bine cunoscut de o mare parte dintre cei din armata maghiara. E logica treaba asta.
  • cum a reusit Basarab sa-i scoata din drumul ce trecea la o aruncatura de bat de defileu si sa-i bage in defileu sfideaza logica.
  • regele maghiar in documentele ulterioare anului 1330 spune ca era o cale oarecare, deci habar nu aveau unde l-a batut Basarab. Daca era aproape de Campulung sau de Brasov, adica in culoarul Rucar-Bran, ar fi mentionat regele o denumire. Nici in anul 1335 nu aflase unde a fost invins.

Intre 1 si 2 este Pasul Posadei sau Curmatura Posadei. Din Rucar pana in saua aceea se urca in serpentine azi, cum se tot urca de secole. Intrebarea este de ce sa iasa o astfel de armata din camp deschis, cu un drum clar inainte, ca sa-ti intre tie intr-un spatiu ingust, periculos? Se vede in dreapta si defileul…

Mare enigma lupta asta din 1330 🙂 Trebuie sa iei fiecare aspect in parte, ca sa ramana adevarul. Pana si acesta, cat de evident ar fi, fara probe arheologice serioase nu poti trece de bariera zecilor de istorici si arheologi care de la 1900 incoace scriu despre aceasta lupta. Au asezat-o de-a lungul Carpatilor Meridionali, au imaginat tot felul de scenarii si, astfel, s-a alterat realitatea. Tot citind despre Posada de la 1330, te-ai obisnuit cu o anumita perceptie. E greu sa-ti imaginezi si sa accepti ca de fapt lucrurile au stat cu totul altfel.

Ma intorc in centru, care are monumente inchinate eroilor din razboiul de independenta, din primul si din al doilea razboi mondial si observ ca la intrarea intr-un restaurant, Casa Rucar, este amenajat un spatiu cultural:

Ceasul arata ca ar mai fi vreo 45 de minute asa ca urc si pe varful dealului impadurit… din spatele parcului in care se afla un monument din razboiul de independenta. Sa zic ca am fost si acolo. La coborare, pe alta ruta, ma opresc pentru niste poze mai aparte:

Papusa din Fagaras… Iezerul trebuia sa fie mai in stanga.

Vine autobuzul, pana la Fundata stau lipit de geam, gasisem unul mare si curat si analizez peisajul. „Nu erau aia fraieri sa se bage in defileu, clar; la ultimele case din Rucar cum mergi spre Brasov e o cruce mica de piatra, mda, vad ca mai este una la granita dintre localitati langa drumul vechi.” Acum vad imediat cruci, fundatii, stiu tipurile de arme, de ceramica etc. La cate muzee am fost, am pozat tot. Pentru 25-50 lei in plus, am pozat orice colectie. Nu cred ca mi-a scapat ceva nici macar din Muzeul National de Istorie. Iar carti de specialitate, am citit in detaliu vreo suta doar in acest an. In special, in format electronic. Mai vad o cruce mare de piatra in Podu Dambovitei chiar langa o statie de autobuz.

Acum, la cate cruci de piatra vechi sunt, nici nu le mai vedem. Peste 100 de ani, mare parte din ele se vor pierde. Timpul si natura sau oamenii le vor distruge inscriptiile. Daca eram o natie mai responsabila, fiecare astfel de cruce ar fi avut o protectie, un chiosc de lemn, de caramida, sa ramana peste timp.

Nici nu am fost atent cand s-a asezat un nene de vreo 60 de ani langa mine. Ma intorc, il vad, buna ziua-buna ziua. Numa’ ca el incepe sa-mi spuna ceva despre „restaurantul care nu da rest” si ma gandesc ca are si el filmul lui. Na, e dreptul fiecaruia. Imi reiau privitul pe geam si dupa vreo 10-20 minute aud ca nenea incerca un fel de sunet gutural, o tuse ceva, nu stiu exact ca se auzea un fel… „hhhreeaauuu”. Ma intorc rapid spre el si vad ca toti pasagerii se uitau speriati de acel sunet. Doar preocuparea mea cu geamul ma salveaza de la o mama de ras. Cum se face ca atipesc si prin Rasnov, ca am vazut ulterior ca pe acolo eram, omul asta scoate iar un sunet mai accentuat. Ma trezesc speriat, ma uit la el si-i zic: „bre, ce naiba faci asa urat?” El ca fata lui nu stiu ce nu i-a luat, ca-i ia in Brasov, ca omul la batranete, ca are voie. I-am zis si eu ca o avea el voie, dar nici Tarzan in casa groazei nu face asa. Probabil se obisnuise cu el insusi.

Si azi trebuia sa ajung macar la schitul Lespezi din Posada de Prahova, sa aprind simbolic niste lumanari, sa urc pana in poiana de mai sus de schit unde odinioara pasteau vitele schitului.

Biserica fostului schit Lespezi din Posada

Basarab I a ridicat biserica in cinstea luptei din 1330, incepand cu anul 1331. Bisericii de la Posada i s-a pus piatra de temelie, 330 de ani mai tarziu, in anul 1661 🙂 A naibii coincidenta! Plus ca in defileul Prahovei, mai era o santinela din aceasta , ortodoxa, ulterior devenind satelit al schitului… Si e singurul defileu din Meridionali unde ai o biserica necunoscuta. Cum se zice, chiar pe locul luptei.

Urcand in fosta poiana a schitului, am observat ca s-a refacut vechiul marcaj cu punct rosu. Un traseu foarte vechi, al haiducilor pe timpuri. Multe excursii am facut pana am reusit sa stabilesc tot acest traseu ce din Bucegi, pe sub Coltii lui Barbes coboara in Sinaia. Bravo celor care l-au remarcat. Probabil l-au remarcat pana la Vf. Plesuva sau pana la Cota 1000. Nu trebuie sa astepti o mie de aprobari care poate nici nu vin… in astfel de situatii.

Cam atat 🙂

Monoxila de pe raul Teleajen si icoanele arse de la Biserica „Sf. Treime” din Posada

Este vorba despre o barca scobita intr-un trunchi de copac, lunga de aproape 11 metri si lata de circa 75 cm, gasita in satul Buda Palanca din comuna Rafov, judetul Prahova, in anul 1998.

Ambarcatiunea a fost scoasa la lumina de o viitura care a sapat in malurile raului Teleajen. Satenii au observat-o si au anuntat autoritatile. La acel moment se putea observa doar 30% din barca. Apoi, dupa 2 saptamani de lucru a fost extrasa din mal si restaurata asa cum se poate vedea astazi, fiind nevoie de tratamente aplicate lemnului pe parcursul mai multor luni de zile.

Dateaza din perioada secolelor XV-XIV. Ipoteza in care cred istoricii este aceea ca era folosita alaturi de inca o barca similara, legate intre ele prin barne, ca pod umblator. Adica se transportau de pe un mal pe altul diferite bunuri sau animale.

Tinand cont ca in apropiere era si targul Gherghitei este posibil spun arheologii, sa fi avut si rol de transportare a marfurilor. Cred ca trebuie atent studiata problema prin comparatie cu alte descoperiri similare, documentat prin arhive… adica e de munca pana la a ajunge o concluzie. Interesant este ca astfel de barci sunt specifice raurilor mari si nu s-ar putea spune ca Teleajenul, afluent al Prahovei, este un astfel de rau. Oricum, cred ca o astfel de barca o data pornita la vale, nu o mai aducea nimeni inapoi 🙂

Piesa aceasta deosebita se gaseste la primul etaj al Muzeului Judetean de Istorie si Arheologie Prahova din municipiul Ploiesti si poate fi vazuta platind un bilet de 8 lei si pozata contra unei taxe de 25 lei.

Arheologii considera asadar ca transporta marfuri spre aval sau bunuri si oameni de pe un mal pe altul. Nu e gresit, pentru ca din doua trebuie sa fie una. Parerea mea este un pic diferita.

Cred ca astfel de ambarcatiuni nu erau destinate traversarii Teleajenului de pe un mal pe celalalt. Cel putin chestia cu podul umblator mie mi se pare cea mai putin intemeiata.

Mai degraba, barca facea parte alaturi de altele similare, dintr-o comanda executata la porunca unui domnitor sau a turcilor, fiind necesare in porturile de la Dunare, la traversarea de pe un mal pe altul, a oamenilor si a unor marfuri.

Posibil sa transporte si marfuri spre Gherghita dar nu parea rentabil sa cioplesti un copac, sa bagi ceva in ambarcatiunea obtinuta si sa nu mai vezi niciodata acea barca 🙂 Nu era o afacere prea buna. Singura chestie logica in acest caz mi se pare urmatoarea: ..mai multe echipe realizau barcile apoi le incarcau cu produse ale zonei, gen struguri si se coborau pe apa pana la Dunare. Astfel, cei din porturi obtineau si strugurii si utilizau apoi pe o perioada lunga monoxilele. Un document din vremea lui Vlad Dracul (domn intre 1436-1442 si 1443-1447) vorbeste de flota acestuia compusa din 200 de monoxile. Flota aceasta in niciun caz nu putea sta pe raurile interioare ci in porturile de la Dunare.

….

Urmatoarea poveste este de la biserica fostului schit Lespezi din Posada. Intr-o zi, aflat pe acolo, vad intr-o mica vitrina niste icoane arse. Icoanele nu erau nici pe departe vechi ci erau din acestea, din zilele noastre.

Parintele paroh de acolo, are ca ajutor un baiat si acesta ne-a spus povestea lor:

„O casa din Posada a luat foc si locatarii au reusit sa se salveze alaturi de unele bunuri. Dupa ce focul a fost stins, de sub mormanul de lemne arse au fost scoase aceste icoane. Altceva nu s-a putut recupera. Partea interesanta este ca icoanele au ars pe margini si chipurile sfintilor au ramas intregi.”

Din acest motiv, acei locatari alaturi de paroh au decis ca locul lor este in biserica.

Traseu cultural: Floresti Prahova – Biserica din Calinesti – Biserica din Magureni – Expozitia „Ferdinand I regele intregitor de tara” – Orient Express

Nu au fost prea multe zile in acest an despre care sa zic ca au fost pline, chiar daca poate asa au parut. Ultima a fost cu Transfagarasanul, ziua aceea a fost chiar plina 🙂

Sambata seara analizam un viitor capitol de carte si imi mai trebuiau cateva detalii la un subiect cu Parvu Mutu Zugravul, mare pictor de biserici, canonizat etc. Si cum pe aici prin zona le cam stiam, aflu ca mai erau si altele… in alte localitati. Imi zic sa ma duc a doua zi pe la acestea si fac un plan. Studiez o harta, imi dau seama ca mai mult de 10 km de mers pe jos nu sunt si renunt la bicicleta, nu avea rost sa o mai plimb pe tren. Ideea era sa ajung in gara Floresti Prahova, sa trec prin centrul acestei comune, pe langa ruinele palatului Micul Trianon, peste podul pe sub care curge Prahova, stanga la Calinesti la biserica, apoi revenire la o intersectie si continuat spre comuna Magureni… dupa care inapoi la gara. Mi s-a parut ca o bicicleta ma incurca, mai ales ca ma gandeam sa mai stau si prin bisericile acestea… pictate de Parvu Mutu cu cativa ani inainte de 1700.

Vine dimineata, ma trezesc fara niciun chef. Cu trenul CFR-ului stabilesc ca nu merg pentru ca nu ai cum sa pui in circulatie un tren compus din locomotiva si 2 vagoane pe ruta Bucuresti-Brasov, in varf de sezon, decat daca esti imbecil sau nesimtit. Plus alte aspecte niciodata remediate. Pierd un pic vremea si fug spre gara unde noroc ca a intarziat trenul particular 2 minute si asa l-am prins. Cei de la Regiotrans sunt mult mai atenti; cand isi dau seama ca e lume multa in Valea Prahovei leaga doua garnituri, nu doua vagoane si aduna toti calatorii de prin gari. Si au bun simt si preocupare in a rezolva problemele reale:

Inca o data subliniez faptul ca niciodata nu am facut si nici nu fac o sesizare ca nu am eu ce face. Cand scriu o sesizare sunt niste adevaruri in spate, nu spun ceva neadevarat, nu vanez greseli si chiar trebuie luata atitudine.

Biletele se dau in tren si platesc un bilet pana la Floresti Prahova. In tren este si wi-fi pentru cine nu are pe telefon. La 7:54 era trenul la mine, la 8:51 am ajuns. Cobor si merg spre centrul Florestiului. Singur… uneori nu e prea fain dar trebuia sa merg, ca sa castig ziua.

O parte din zidul ce inconjoara constructia ce trebuia sa fie o replica a palatului de la Trianon.

Campina vazuta de la Floresti. Mereu ma opresc pe podul de peste Prahova si fac poze gandindu-ma de cate ori m-am oprit pe acest pod si cu cine. Din pacate, viata si oamenii sunt cum sunt si putini ar avea o explicatie pentru asa ceva 🙂

Trec podul, iau cateva curbe si ajung la intersectia cu Filipestii, Magureni si Lunca Prahovei. Eu fac stanga pe langa ansamblul curtii boieresti Mavros-Cantacuzino, azi spital sau sanatoriu de glumeti. In afara de un turn situat la capatul proprietatii, o poza la poarta sau la zid, nu prea ai ce vedea:

Turnul care se vede chiar din sosea.

Ospiciu intrare

Tot zidul proprietatii. Nu are rost sa va plictisesc cu povestea, ca si eu am citit-o doar asa, cu ochiul stang. Si pe sub vreo 5 gene. Dar ideea e ca Mavros general grec s-a intalnit cu o Cantacuzino si s-au casatorit. Prin curtea ospiciului mai sunt si ruinele unei capele. Toti ii spun romano-catolica desi grecul si romanca pareau ortodocsi.

Primul obiectiv serios al zilei era biserica din satul Calinesti, cu hramul „Adormirea Maicii Domnului” la care pictase Parvu Mutu si ucenicii sai. Cand am vazut biserica in poze am ramas impresionat de cat de frumoasa poate fi 🙂

Biserica din Calinesti, construita intre 1636-1646.

E clar ca au rascolit curtea si toate oasele le-au pus intr-un singur loc. Nu am vazut o cruce veche, ceea ce mi se pare ciudat.

Aproape de intrarea in biserica este mormantul Elisabetei Cantacuzino care nu avea nici macar 1 an… dar unele site-uri o dau si ctitor 😉

Da, e o parte din stilul pictorului…

Nu am inceput sa o studiez, inca… e atat de alterata.

Ultima poza inainte de plecarea de la aceasta biserica, de unde am luat o multime de detalii si informatii noi chiar daca seculare 🙂

Merg inapoi cam un kilometru pana la intersectie si ma duc spre comuna Magureni, la biserica de acolo. Pana in alta intersectie vad o cruce veche. Din masina nu vezi multe si am observat ca si pe bicicleta trebuie sa mergi incet pentru a vedea totul.

Cruce in satul Novacesti

Dateaza din anul 1889 si nu cred ca e monument istoric. Important mi se pare ca sunt oameni care conserva astfel de obiective.

O privire spre departe 🙂

Continui, intru in Magureni dupa vreo 2 km si tot inainte pe sosea, pe langa case, spre centrul comunei.

Cruce la o intersectie in Magureni. Nu are litere si nici cifre, pe nicio parte.

Intr-o curte vad ruinele acestea si le asociez tot cu Cantacuzinii, caramida este de pe la 1700… Cine stie ce anexe sau case or fi fost si pe aici, la vreo 500 metri de biserica si la 700 m de la ruinele palatului/conacului spatarului Draghici Cantacuzino. Mi-am propus sa sar gardul la intoarcere daca aveam timp si nu am avut. Dar vin eu cu bicicleta intr-o tura mai lunga si ma duc atunci mai aproape, sa vad ce este.

Ajung si la biserica fix la finalul slujbei. La Calinesti am stat ceva, mai o poza, mai o rugaciune, nici sa deranjez oamenii cu aparatul… Am gasit destul de repede ce ma interesa dar acolo e frumos sa ramai, nu sa treci in fuga. Deci am mai stat pe acolo, pozand colturi, cotloane etc iar aici am ajuns la final.

Biserica „Sf. Treime” din Magureni, construita intre 1671-1674, monument istoric clasa A.

Pana aici lucrurile au mers bine, urma sa vorbesc cu preotul paroh Alexandru Schiopu, venit in anul 1993 la aceasta biserica, fiind adus de la o parohia romaneasca din Sofia. Pentru ca la Magureni vorbim de Draghici Cantacuzino, Pauna Cantacuzino, Parvu Cantacuzino, cei care au ridicat si… biserica schitului Lespezi din Posada 😉 Cunostinte vechi si direct interesat…

Ma uit prin biserica si mi-aduc aminte de enoriasii si de preotul de la biserica Sf. Nicolae tot din Floresti Prahova, cum insistau acum vreo doi ani sa nu fac nicio poza. Nu doar in interior ci nici pe afara. De cate ori imi aduc aminte, ma gandesc ca este un bun exemplu ca prostia si avaritia fac ravagii. Mi-au si zis de ce sa nu fac poze dar nu scriu pentru ca padure fara uscaturi nu exista.

Aici, la Magureni este un intreg tablou de Cantacuzini, cu zecile, deci e de pozat, de studiat, trebuie timp, aprobare ca biserica nu se tine deschisa ca vreau eu. Vazand multitudinea de informatii care ma interesau, am uitat cel mai important aspect, ce anume trebuia sa caut. Ma duc insa sa vorbesc cu parintele care era in altar. Dansul m-a intrebat ceva despre istoria lacasului, Draghici etc si a vazut ca sunt documentat. I-am explicat ce intentionez si foarte amabil m-a poftit in altar, sa pozez, sa ma uit. Mi-a aratat apoi o multime de chestii… episoade pe care nu le stiam. Dupa aceasta m-a lasat cu un ajutor de-al sau sa-mi aprinda luminile, sa stea pana pozez.

Ctitori, pisanie, biserica. Stiu ca multi spun ca am luat-o pe calea Bisericii dar cata vreme mie mi se pare in regula, nu vad ce e rau in asta. Insa este o bucurie nu doar sa-L descoperi pe Dumnezeu ci si lucrarile altora semanate prin biserici. Stiu ca e dificil pentru unii sa inteleaga si mai stiu inutilitatea explicatiilor cand unele lucruri se simt si atat! Nu are a face cu spalarea pe creier, mersul in genunchi, scrisul fara numar pe pomelnice sau ce ne mai sare in ochi ca mita a vietii in care ne complacem… ci cu ceva mult prea serios, de necuprins in cuvinte.

Lungul sir al ctitorilor

In aceasta zi am facut cateva sute de poze. La biserica aceasta am ajuns cu aparatul foto care imi arata ca acumulatorii sunt pe duca. Ma gandeam ca de cand tot semnaliza problema, voi face doar cateva poze. Cu toate acestea  am facut mai bine de 100 doar aici. Nu umbla nicio energie prin biserica, nu va speriati 🙂

Si pisania de deasupra aminteste de zidirea bisericii in timpul lui Antonie Voievod… cel care a ridicat si la manastirea Turnu o biserica, peste ruinele celei vechi a lui Vlad Tepes. Am fost si acolo pe jos din Ploiesti… fiind in Targsorul Vechi.

Detalii din catapeteasma. Exista si un proiect de restaurare a bisericii in general ce va demara curand.

Tot conversand diverse, am adus vorba si de Parvu Mutu cel care a fost canonizat oficial pe 6 august 2017 sub numele de Sf. Pafnutie. De altfel, in 1718, dupa moartea sotiei sale Tudora, Parvu Mutu se face calugar alaturi de fiul sau, la Manastirea Margineni. In 1731 moare si acest fiu iar Parvu, cunoscut drept monahul Pafnutie pe atunci, se retrage la schitul Robaia, un asezamant mai izolat si unde va muri peste 3 ani.

Mormantul sau nu se cunoaste. Insa, in urma sa au ramas o multime de biserici pictate, icoane pe lemn ce pot fi vazute la Muzeul Manastirii Sinaia. I se spunea Mutu pentru ca picta intr-o stare de rugaciune a mintii, a inimii si a trupului. Lucra o zi intreaga doar atent la ce facea. Seara manca. Iar daca era intrerupt in cursul zilei, nu mai lucra in acea zi. Omul acesta chiar pricepuse niste taine ale acestei lumi. Taine care azi sunt simple nimicuri, chestii ce starnesc ilaritate desi daca am putea vedea ca un film, evenimentele derulate de-a lungul sutelor de ani, fara alterarea realitatii acelor timpuri, altfel am aborda viitorul. Din pacate, asa ceva nu se poate deocamdata si mintea umana isi are limitele ei.

Icoana Sf. Pafnutie Parvu Mutu Zugravul

Am inteles ca in toate bisericile pictate de acesta se gaseste o astfel de icoana.

Uitasem de elementul principal pe care-l cautam insa, ajutorul preotului fara sa stie de gandul meu m-a dus exact acolo sa-l pozez. Nu l-as fi gasit pentru ca nu e chiar asa la vedere. Plus ca uitasem. Doar ca sunt zile in care culegi cu sacul si altele in care nu ramane nici praful pe degete.

Am plecat spre ruinele conacului lui Draghici Cantacuzino, aflat asa cum multi stiu, inconjurat de proprietati private. Povestea incepe cum initial un localnic s-a apropiat de ruine si a tot inaintat spre ele. Azi cu gardul, maine cu diverse ocupand terenul. Dupa el altii. Si uite asa, acea ruina, monument istoric este inconjurata de constructii, garduri si nu te poti apropia de acesta. Evident ca e ilegal, dar ce sa faci, sa le darami casele? Si asa sunt in pericol, ca le poate cadea o caramida in cap sau un intreg zid peste ei.

Acoperis lipit de zid

Mai spre toamna, cand cad frunzele, poate atunci sa mai vin pe aici, sa socializez, una-alta, ca sa ma apropii de zidurile acestea. Clar gandul ma duce la ce scria Nichita Stanescu… „daca timpul ar fi avut frunze, ce toamna!”

Trec pe langa primarie, pe langa bustul de mai jos, ocazie cu care ma si documentez un pic cine este:

A inventat un rucsac zburator si a spus ca el de meserie este roman. Evident s-a nascut in aceasta comuna.

Ma uit la ceas si era 12:25. Retinusem ca aveam tren inapoi la 13:13 si 15:51. Pe cel de 13 nici nu-mi propusesem sa-l prind pentru ca mi se paruse ca nu am timp sa cuprind totul. Asadar, vreo 45 de minute din centrul localitatii Magureni pana la gara din Floresti. Zic sa incerc sa prind trenul si merg la pas iute 🙂 Sunt cativa kilometri si mi se parea ca nu am cum sa ajung, era totusi cam departe. Culmea e ca am si ajuns si am mai si facut poze pe la gara. La ora 13 eram in gara, pe alocuri am mai si fugit 🙂

Ce transformare…

Mersul trenurilor in gara Floresti Prahova

Vine trenul particular, acelasi controlor, trenul aproape plin. Ma asez gandindu-ma cum le-am facut pe toate, cum s-au potrivit de bine. Ma uit pe telefon si vad un sms pe care nu-l auzisem fiind pe strada. Un repros al cuiva care refuza efectiv sa inteleaga vreun gest de-al meu. Orice as face il pune in oglinda, e altceva, nu intelege evidenta. Intotdeauna priveste din alt unghi, niciodata cel potrivit sau cel mai simplu. La inceput era oarecum amuzant, dupa aceea chestia aceasta mi-a scos multi peri albi 🙂 Pacea si prietenia se integreaza in atmosfera cand imi zice de expozitia cu regele Ferdinand de la castelul Peles, la care uitasem sa mai merg. Nici nu stabilisem o data anume ci ca trebuia mers. Doar ca uitasem.

Trenul ajungea la ora 14, expozitia se inchidea pe la ora 16, daca nu era lume multa ne incadram si prindeam deschis.

Deci ajung cu trenul… si pe aleile Pelesului ajungem la expozitie.

Aceasta expozitie, este organizata de Muzeul National Peles si se doreste a fi o reamintire a sacrificiilor facute pentru realizarea Marii Uniri din 1918. Aceasta institutie culturala are in plan tot felul de manifestari tematice, de constientizare a publicului. Orice actiune care aduce in atentia romanilor faptele inaintasilor, in acest vartej al nimicurilor de zi de zi, este binevenita.

O multime de exponate cu tot atatea povesti se gasesc in cadrul acestei expozitii, la care intrarea este libera. Se poate vizita de miercuri pana duminica intre orele 9:15-16:15.

Portret din 1910 cu regele Ferdinand I

Observam calaretii garzii regale pe aleea de la Pelisor

Ruperea barierelor de granita in august 1916 si intrarea pe pamantul romanesc al Transilvaniei.

Un extraordinar vas comemorativ din argint realizat in Suedia in anul 1919. Pe acesta sunt simbolurile provinciilor romanesti, numele copiilor si cuplului regal, numele si datele unor lupte ca Marasesti, Marasti etc.

Deci, merita sa ajungeti acolo, sa vedeti mantia regelui purtata cu ocazia incoronarii la Alba Iulia, in 1922 si multe altele.

Cand am iesit afara era ora 16 🙂 si ploua. Nu ploua chiar torential dar suficient sa te faca sa cauti adapost. Si mai bine decat la o cofetarie, unde? Cand s-a oprit ploaia putin, fuga la gara. Acolo constatam ca ziua nu se incheiase, si ne-am tot uitat cum ploua puternic si la trenul Orient Express. Cam asa a fost ziua de duminica 🙂 Evident discutand despre Parvu Mutu Zugravul si despre faptul ca mai trebuia mers pe la Buzau la schitul Berca. Fiind cam departe nu stiam cand vom sau voi ajunge. Cu schitul acesta tot am bodoganit intruna de vineri si pana duminica, fiindca la alte biserici mai aproape, pictate de Parvu Mutu, era mai lesne de ajuns. La aceasta, iti trebuie o zi intreaga.

Orient Express

Credeti ca s-a terminat? 🙂 Nu!

A doua zi, ieri, prietenul meu George Grigorescu imi trimite o multime de poze si de filmari facute duminica sau sambata… la schitul Berca. Nu vorbisem nimic cu el, de altfel, de mai mult de o saptamana nu ne mai auzisem. Tot ce imi trebuia era in ce imi trimisese el, inclusiv autoportretul lui Parvu Mutu. In afara de mine, nu stia nimeni ca sunt exact la pictorul acesta si ca imi puneam problema ajungerii la acel schit. Duminica dupa amiaza am mai zis si altei persoane. Na, ce face si „intamplarea” aceasta! 🙂

UPDATE, TOT AZI 🙂

Termin articolul de publicat pe la 10:20 a.m. si plec la dezbatere, intr-o sala. Stau ce stau, ascult, si dupa un timp ma uit pe pereti. Ce credeti? Undeva sus, erau pictati Draghici Cantacuzino, Pauna sotia sa si Parvu Cantacuzino :)) Habar nu aveam ca sunt acolo zugraviti. Va zic eu ca astia au avut o anume motivatie cand au ridicat schitul Lespezi din Posada…

Posada, locuri si povesti reale

Posada este astazi un cartier al orasului Comarnic sau o localitate incorporata, cum doriti. Este prima localitate din tara, cu acest nume, atestata documentar (fratii Tunusli si Dionisie Fotino, in jurul anilor 1800).

Aici a stat Nicolae Grigorescu ani de zile si a pictat multe din celebrele sale tablouri.

Posada a adapostit familia Bibescu, celebrul lor castel, casa Marthei Bibescu si azi locul unde azi vizitam frumosul Muzeu Cinegetic.

Posada are si cea mai veche biserica de pe Valea Superioara a Prahovei, biserica fostului schit Lespezi, cu hramul Sf. Treimi.

Veche cruce din piatra

Posada are legende cu haiduci, povesti cu carute prabusite in valtorile Prahovei, mentiuni in istorie despre drumul de acces inca de la Radu cel Mare.

Este si locul accidentelor feroviare din anul 1922, cu acele poduri sabotate si prabusite.

Stiti cat de mare este lista?

Posada cand era localitate de sine statatoare avea doua cartiere: Podul Negrului devenit Podul Neagului si Floria.

Datorita faptului ca era cheia de acces, cum zic eu, spre actualele statiuni ale Vaii Prahovei, catunele Sinaia, Poiana Tapului, Busteni, Azuga (Intre-Prahove) si Predeal au fost toate adunate intr-o singura unitate. Astfel Posada plus toate acestea au format comuna Podul Neagului.

Cartierul Podul lui Neag

Podul lui Neag

Mircea cel Batran atesta o biserica cu moara si metoc pe Valea Prahovei, anterioara domniei sale, deci inainte de 1386. Biserica nu a fost identificata de specialistii care-i cunoastem.

Parerea mea este ca nu exista niciun dubiu ca lupta din anul 1330, zisa de la Posada, s-a desfasurat chiar aici.

La 1574, un calator polonez spunea ca dincolo de Gherghita este biserica lui Basarab I, ridicata in cinstea luptei din 1330. Dincolo de Gherghita nu inseamna dincolo de alte orase sau alte zone montane. Dincolo de Gherghita e pur si simplu dincolo de Gherghita 🙂 Cum drumurile comerciale insoteau cursurile de apa, el nu se putea deplasa zburand, cu metroul sau cu altceva. Mergea pe drum. Cum Basarab si ungurii s-au batut intr-un defileu, singurul defileu dincolo de Gherghita este cel facut de Prahova la Posada.

Suplimentar, o harta austriaca ignorata de toti ne arata o biserica la Posada, alta decat a schitului Lespezi. Unde? Exact in defileu. In ruinele a ceea ce consider eu fosta biserica am gasit o moneda otomana, predata autoritatilor.

moneda De altfel, este si singura descoperire arheologica din Valea Prahovei din ultimii 50 de ani. Ca or fi gasit altii diverse si nu au predat, e alta treaba.

Daca te duci in Podul lui Neag, cum se numeste azi cartierul, nu ai cum sa nu observi ca este pe un platou ce domina intrarea in defileu. Acesta se numea in trecut Podul Negrului. Negru-Voda se crede ca a fost tatal lui Basarab I sau insusi Basarab.

Posada are si cea mai veche cruce de piatra de pe Valea Superioara a Prahovei.

Arbusti, specia corn

Fructe de corn

Coarne pentru o dulceata de proba

Si tot asa… povestea curge in nenumarate randuri.

Poienile ascunse ale Posadei. In zare se ghiceste defileul Prahovei

Traseu de mountain-bike: Busteni – Posada – Valea Doftanei – Barajul Paltinu – Complexul arhitectural medieval de la Brebu – Campina – Manastirea Poiana

O excursie pe doua roti intamplata luna aceasta. Fiind foarte ocupat nu am timp sa le postez in ordinea intamplarilor. Totusi, azi un pic, maine la fel, pana le adun aici pe toate 🙂

Oricum, tura aceasta a fost inainte de aceea pe Transfagarasan. Ca de obicei, o astfel de tura nu este un galop, o bifare de traseu ci o deplasare catre anumite obiective… pe doua roti.

Am zis sa trecem muntii Baiului si sa iesim in Valea Doftanei, sa ajungem pe la barajul de la Paltinu, apoi Brebu-Campina. Este impropriu zis sa trecem muntii, pentru ca nu avea rost sa impingem la biciclete, neavand toti aplecare sau pregatire pentru asa ceva.

Un traseu care sa ajunga in Valea Doftanei, care sa nu urce muntii dar sa-i traverseze totusi, imaginasem eu mai demult. Gasisem niste rute frumoase cu alte ocazii chiar daca unii prieteni zic si acum, ca nu ai cum sa nu urci serios pentru a ajunge in Valea Doftanei. Ei bine, ai! 🙂

Suim biciclete in trenul de 7 dimineata, al CFR-ului, la sugestia mea, ca sa nu ne obosim pana la Posada. Trenurile Regiotrans nu opresc in gara din Posada. Coboram la gara… si pe poteci batatorite, printr-o padure linistita, locul in care se retragea Martha Bibescu uneori, continuam spre pasunile celor din localitatea Secaria.

Nici nu simtim cum am ajuns aici. Dupa poze, ne suim iar pe biciclete si ii dam la vale spre Secaria. Inainte de aceasta, am zis ca ne vom opri la prima intersectie, unde este si o troita. La viteza mea am ramas ultimul, pentru ca ma uit mereu peste tot si ma opresc imediat ce mi se pare interesant. Astfel ca, daca as fi primul, as incurca pe toti cei din spate. Pentru mine o excursie pe bicicleta poate avea si 150 de km, cati ori fi, important este sa ma opresc eu de cate ori cred, nu sa circul setat cu ochii la borne kilometrice si la ceas.

Ramas in urma, apuc sa vad cum prietenul din fata face un salt spectaculos traversand o groapa adanca. Viteza mea mi-a permis sa o ocolesc, el mai bun in bicicleala… nici macar nu a cazut. Totusi, ne-am oprit sa vedem daca sunt avarii. Ne gandeam ca uite, gata excursia. Ma mai uit la adancimea gropii, la panta si imi zic ca a doua oara cat de bun ai fi, nu mai iesi din asemenea groapa. Stabilim ca nu trebuie sa ne rupem bicicletele sau oasele si o luam domol pe langa ele.

Venea un urcus de circa 200 metri care ne scotea intr-o frumoasa curba de nivel. Ne urcam pe biciclete si lasam Secaria intr-o parte, depasind-o cat mai aproape de partea de sus a bazinului hidrografic. Ajungem iar la o intersectie, vedem un drum ce coboara, desfundat, incat doar cu tancul intri pe acolo si dupa 100 m ne intoarcem, convins eu ca nu e bine. Revenim la intersectie, de unde mai pleca o poteca si convins ca am dreptate, pornim prin padure. Cand stiu ca am dreptate…

O luam cand pe bicicleta, cand pe langa, chiar daca era coborare. Denivelarile erau impozante, mai erau si mici mlastini. Tinem totusi poteca si din intersectia de mai sus, ajungem in 15 minute la drumul forestier de mult mai jos. Nu inainte de a vedea cum perpendicular cu noi alearga niste ciobanesti prin poienile invecinate padurii pe care o traversam. Ma opresc sa-i rezolv, fiind specialitatea mea chestia asta, numai ca saracutii de ei, nu erau din specia aceea dusmanoasa ci pur si simplu, le era foame. Le dam ceva si plecam.

Mai jos aceeasi figura cu o matahala de caine. Numai ca eram singur, ramas in urma. Las bicicleta, bolovaneala maxima, sarit gardul si fugit dupa el prin poiana. Acesta este farmecul 🙂 Cum vine cainele viteaz, obisnuit sa fuga lumea de el,  sa-i dai vreo 7-8 bolovani pe spinare si apoi sa-l alergi de unde a venit :)) Sa fugi dupa el, zbierand dupa el. E maxim cand ii vezi cum fug cu urechile pe spate. Rad si acum cand imi amintesc ;))

De altfel, ieri, coboram pe jos spre cartierul Podul Vartos al Comarnicului si eram la o intersectie, undeva sus, la marginea cartierului. In loc sa cobor, zic sa merg putin si in stanga, sa vad cum se vede, ce e pe acolo. Dupa curba venea o casa cam in paragina. Pe drum in schimb, dormea o haita de caini, mai mult de cinci. Pai daca fugi, poti scapa de asa ceva? Prin locuri izolate ca acesta? Nu! Asa ca, in timp ce ei se repezeau latrand, m-am dus si eu spre ei, injurandu-i si facand aceeasi galagie, bolovanindu-i. Cand au inceput sa guite, ca bolovanii mai si dor, nu mai nimereau gaurile prin garduri. Eu dupa ei. Am rupt un par dintr-un gard si dupa ei prin curtea parasita a casei. Au fugit cat erau ei de mari si de multi. Am ras pana aproape de DN 1. Am la mine si spray cu piper, chiar si cate o petarda uneori, dar raman ca solutii alternative. Eu sunt cu protectia omului in primul rand, nu ma duc undeva ca sa vin accidentat sau muscat de caini. Vorbim de protectia animalelor pana la momentul in care ataca omul. Apoi trebuie sa fie chestie de Protan 🙂

Iesim la drum si mergem ca oamenii si noi 🙂 Din niste curti, ne striga niste cetateni. Ne oprim si ne uitam. Cu toate ca era duminica si mare sarbatoare, Schimbarea la Fata, oamenii aceia coseau. Mi-au venit in cap vorbele lui Ion Gavrila Ogoranu, legendarul luptator anticomunist din muntii Fagaras, citat aproximativ: „Ramane apoi marea masa a trudnicilor a caror viata se reduce la munca si hrana, a caror constiinta nu se ridica mai sus de marginea farfuriei de mancare”. Intai le e foame si totul se rezuma la stomac.

Ne-au intrebat de unde venim si au fost extrem de mirati. Amabili oamenii, ca omul simplu este adesea politicos. Plus ca de cate ori am fost prin zonele acelea, oamenii saluta, dau buna ziua. Scria un om de munte ca a dat si el buna ziua la oamenii observati intre Piatra Arsa si Babele, pe Bucegi, si multi se uitau ciudat la el. Acestia credeau ca ii cunoaste de undeva si incercau sa-si aduca aminte. Mi s-a parut antologic 🙂

Vedem albia Doftanei:

Si iesim aici:

Asta era pe dreapta cum coboram noi. Inainte se mergea la Paltinu si Campina, in stanga se intra in satul Traisteni. O luam inainte spre lacul de acumulare.

O cruce care aminteste de un accident in zona lacului, unde au murit vreo 20 de oameni sau chiar mai multi. Am zis sa caut acasa, dar am uitat.

Gestionarul lacului

Lacul e frumos si comparativ cu cat am inconjurat Vidraru… chiar este un mizilic.

O multime de poteci sau drumuri, coboara de la asfalt pana la marginea lacului. In multe locuri, in acele cadre de vis, stateau zeci de oameni cu corturile. Foarte frumos.

Neaparat trebuie sa incercam si noi figura asta.

Ne-am oprit la o terasa asezata strategic, peste drum de o suprafata pe care stateau altii cu corturi si rulote. Dupa cum se vede, lizierele de mai jos aveau si acestea corturi. In spatele nostru, erau si mai multe.

La terasa mancam ceva, apoi niste sucuri, dulciuri, mai stam sa privim oamenii, natura. Se impune constatarea ca in tara, a luat un mare avant miscarea in aer liber. Oamenii alearga, folosesc biciclete, se dau pe ape, pun corturi, merg cu rulotele. Din pacate, toate acestea sunt umbrite de faptul ca in urma multora raman gunoaie. E bine ca multi oameni renunta la comoditatea masinii, a asfaltului si raman prin natura. Ce daca fac focul si iau lemne din padure? E perfect, e a tuturor 🙂

Si in zona Paltinu am vazut libertate, fiecare face ce doreste si nimeni nu incurca pe altul. Cei care merg cu corturile sunt mult mai civilizati decat aceia cu masini de fitze cu volumul manelelor la maxim.

Vazand o pancarta cu camping, intreb si eu cate costa. Nu costa! Masini pe acest drum fara numar 🙂

O alta concluzie este ca poti avea coloana de masini in acelasi timp si pe Valea Prahovei, si in Brasov, Constanta, la Plaiul Foii, la Balea Lac etc. Explicatia este simpla, avem milioane de masini 🙂 Cred ca sunt peste 5 milioane 🙂 Ceausescu nu a facut autostrazi ca nu erau masini atat de multe, nu era necesar.

Ajungem si pe baraj:

Pe orice baraj am fost, am auzit macar o data pe cineva, ca aoleu daca se rupe barajul ce se va intampla 🙂 In special, astia speriati de comunisti cu tot felul de fantasme, se lamenteaza in asemenea mod. Si daca se rupe barajul, muriti si asta e! 🙂

Datele tehnice ale barajului

Si am pornit spre Brebu:

Evident oprire pentru vizita si foto 🙂

La o intersectie, trecem un pod si vreo 800 metri urcam pana pe terasa pe care se gaseste comuna Brebu. Din Brebu, o comuna frumoasa, cu oameni harnici, privim pe malul celalalt al Doftanei si vedem o sosea, un varf, si planificam si pe acolo o excursie pe viitor:

O ruta spre Sotrile si sa iesim poate spre Cornu sau Nistoresti

Lacul Brebu. In dreapta este parcul si manastirea veche.

Ctitoria lui Matei Basarab de la Brebu

Muzeul „Casa Domneasca”, aproape au vopsit toata sindrila. Acolo il gasim pe d-l Razvan Radu, un excelent muzeograf. Curand, biserica si vecinatatile sale vor fi integrate intr-un asezamant monahal cum a fost de la inceputuri. Probabil, muzeul va functiona pe mai departe sub sigla Muzeului Judetean de Istorie. Oricum, mai rau nu are cum sa fie.

Trebuie ca acest loc sa prinda viata, sa se faca slujbe de mai multe ori pe zi… pare cam parasit.

Din pacate, la bisericile noi am vazut ca nu se mai aseaza pisanii.

Matei Basarab

Aspect din vechiul zid

Tunul Manastirii

Dupa vizita, gasim o cofetarie si ne oprim afara, la o masa:

In cofetarie

Stam ce stam, era foarte cald, mai cumparam niste suc, apa si pornim spre Campina, care se zarea pe o alta inaltime. Tot acolo se vedea si o alta biserica, un drum…

Cine stie de cand nu mai trece trenul pe acel pod. In rest, imprejurimile erau pline de oameni venit la gratare.

Urcam vreo 10 minute si ajungem in Campina, pe care o traversam fara oprire pana dincolo de oras, la intersectia drumului cu Poiana Campina si Bobolia, deci aproape de gara, in zona stadionului. Ne uitam la ceas, si mai era timp pana la tren, motiv pentru care urcam la o alta manastire cu aspect de cetate, mai bine zis fosta manastire Poiana.

Aceasta a fost inceputa de Toma Cantacuzino in 1690 si terminata 20 de ani mai tarziu.

Intrarea in manastire

Turnul clopotnitei

Biserica fostei manastiri, hramul este Adormirea Maicii Domnului

Aici se mentioneaza de cate ori s-a reparat total aceasta biserica.

Pisania care aminteste de ctitorul Toma Cantacuzino, spatar care pana la urma a fugit la rusi si acolo a si murit.

Mergand prin cimitir sa mai vedem ce ne-a mai scapat… 🙂 Am mai fost pe aici de cateva ori. Un mormant mic, cu o cruce aidoma apropiat de zid, stingher as putea spune, mi-a atras atentia.

Nu era niciun nume trecut pe cruce. Imaginea este a unei femei soldat… cine stie ce poveste o avea. Am zis sa-l intreb pe preotul de aici, cand il mai vad, ca dansul este din Busteni.

Dupa vreo 40 de minute, am coborat spre gara, asteptand trenul spre casa. De pe peron, nu am ratat imaginea ceasului Paul Garnier, cu care au fost infrumusetate multe gari in perioada interbelica.

Evident nu mai functioneaza, dar este bine ca se pastreaza si asa, ca decor, ca amintire.