Imagini de pe langa Prahova

Ideea era in aceasta vara sa merg cu niste prieteni pe langa Prahova… pana la varsarea in Ialomita. De curiozitate, asa…

Treaba este ca nu prea stau bine cu rabdarea si periodic, mai parcurg cate un tronson. Nu stiu ce va ramane pana in august, cand am zis sa mergem 🙂

De cand am dat atentie si acestui aspect, cu mersul pe langa Prahova, am vazut din tren sau din masina ori de pe jos, tot felul de chestii interesante. In special, pasari care nu au ce cauta teoretic prin acele locuri. Daca insistam si aveam timp, in mod sigur surprindeam un vultur in poze. De doua ori l-am vazut din tren, de la distanta deci, cum sta pe marginea apei, aproximativ in acelasi loc, la aceeasi ora. Vultur era, pentru ca un vultur e un vultur 🙂

Iar la ultima iesire, cand am luat si baietii, am vazut alte doua pasari mari, foarte sperioase. Zburau imediat ce ma vedeau la 500 m; cum intram in campul lor vizual zburau. In mod sigur, o deplasare pe cursul unui rau este o experienta faina. Problema este ca nu prea te poti apropia de apa, Prahova avand multe deseuri… Totusi, cea mai murdara apa ce mi-a fost dat sa vad in acest an este Provita, afluent al Prahovei. Apa miroase ingrozitor cum iese din zona localitatilor Provita de Sus si de Jos.

Un izvor ce iese dintre straturi si se varsa in rau.

Oameni la apa, plaja…

La un peste mic 🙂

Zona de picnic, gratare, altele…

Stratele de care am mai vorbit.

Evaporite, se pare ca ar fi…

Va urma 🙂

Reclame

Portrete mai putin cunoscute: Regina Maria si Barbu Stirbey

Acum ceva vreme… am pozat doua tablouri superbe pentru a le cuprinde intr-o lucrare…

Unul cu Regina Maria:

Tablou Regina Maria

Si altul cu Barbu Stirbey (1872-1946):

A fost administratorul Domeniilor Coroanei…

Azuga la Centenar: Cercetatorul Razvan Neagoe si jurnalele de front; Reconstituirea luptelor din muntii Azugii (II)

Al doilea episod din traducerea de exceptie, realizata de d-l Razvan Neagoe, referitoare la luptele din muntii Azugii.

Multumesc pentru acordul publicarii integrale!

Articolul se numeste: „Azuga în Primul Război Mondial – în viziunea inamicului (partea II)” si a fost publicat la data de 23 mai 2018, pe Facebook.

Introducere:

Așa cum v-am promis săptămâna trecută, în această notă continuăm relatarea luptelor din preajma Azugii din toamna anului 1916, așa cum sunt ele redate de pana ofițerului german Wolf Jan Dose în cartea sa de memorii „Regimentul 187 Pe Câmpul De Bătălie – Din Povestirile Camarazilor De Regiment” (1922), netradusă până acum în limba română.

Prin această traducere, încerc să aduc și eu o mică contribuție la aniversarea unui Secol de la Unirea pe care ne-a adus-o încheierea în același an (1918) a Primului Război Mondial.
Luptele din jurul Azugii (duse pe o vreme aspră, bine-cunoscută azugenilor) sunt completate de un scurt raport al unui pluton dislocat temporar la Sibiu și care revine la compania de care aparținea pentru a lua parte la lupte aici.
Vom afla detalii tactice despre luptele de pe înălțimi, care au lăsat urme foarte vizibile până astăzi în zonele de vârf ale Clăbucetelor Taurului și Azugii, în Sorica și Susai, precum și relatări despre zone mai puțin cunoscute, cum ar fi Clăbucetul Pădurii sau cimitirul din Satu Nou, care astăzi nu mai există (se afla în zona Rondului).
Apoi vom însoți trupele inamice până în curtea (la acel moment puternic fortificată) bisericii din centru, urmând ca în cea de-a treia și ultima parte să citim despre ocupația propriu-zisă a orășelului nostru.

REGIMENTUL 187 PE CÂMPUL DE BĂTĂLIE

Din povestirile camarazilor de regiment
Wolf Jan Dose
Capitolul 4: Bătălia de la Trecătoarea Timișului – Continuare
„S-a întunecat și, deși ziua fusese călduroasă, a început să ningă. M-am ghemuit cum am putut și am încercat să adorm în tranșeea pe care o acoperisem cu ce am avut la îndemână. Zăpada s-a transformat în lapoviță și a început să curgă apă din lateral în interiorul tranșeei. Ne-am udat și ne era îngrozitor de frig, dar mie tot îmi era somn, atât eram de epuizat.
Nu știu dacă am dormit o jumătate de ceas sau un ceas. Cineva m-a trezit. „Cred că se retrage toată compania”, a spus cineva. Am scos capul din tranșee. Nu vedeam pe nimeni, era întuneric complet. Am ieșit cu totul și ploaia a început să-mi cadă pe față.
„E al naibii de întuneric”, s-a plâns cineva.
Un picior a călcat chiar lângă mine.
„Unde te duci?”
„Nu știu.”
Camaradul s-a întors repede. Abia a reușit să ne mai găsească. Ne-a spus că toată compania se retrăgea în vale și că urma să ocupăm o casă acolo.
Am împachetat cât am putut de repede, dar eram mult mai încărcați acum din cauza celor 17 cutii de conserve de carne pe care le strânseserăm din lucrurile abandonate de români.
Soldați nemți pe crestele Munților Neamțului.
Apoi am început să coborâm în vale, să ne regrupăm cu restul companiei.
Era complet întuneric; nu-ți vedeai mâna nici dacă o țineai în dreptul feței. Poteca era foarte alunecoasă din pricina ploii. Părea să fie pământ lutos; mai mult alunecam decât mergeam.
Într-un loc deosebit de periculos, acolo unde începeau stâlpii și cablurile funicularului, a trebuit să aprindem o lumină. Coborârea nu era ușoară, dar eram cu toții bucuroși că urma să petrecem noaptea într-o casă. Jos erau câteva case, ne aminteam că nu arătau prea grozav dar cu siguranță urma să fie mai bine decât să dormim afară.
Poteca nu se mai termina. În ziua anterioară urcaserăm și coborâserăm muntele de două ori, echipați complet. În asemenea momente ai o mie de lucruri în minte și îți e frică tot timpul, toate acestea fiind mult mai importante decât confortul personal.
Într-un sfârșit am ajuns jos. Casa noastră nu avea uși sau ferestre, dar asta nu era prea important. Deschiderile au fost curând acoperite cu foile noastre de cort. Am scos niște lumânări din ranițe și le-am aprins. În camera noastră era și o sobă; am aprins-o și în curând s-a făcut cald. Am deschis o conservă românească de carne și am pus-o la încălzit pe capacul unui ceaun.
Apoi am stat și am mâncat. Vântul flutura foile de cort, dar nouă ne era cald și ne bucuram că suntem întregi și sănătoși. Cât de confortabil puteam să ne simțim în această cocioabă!… Putea să fie furtună, putea să plouă, aveam un acoperiș. Ne-am luat păturile și după ceva conversație și comentarii glumețe, am adormit simțindu-ne în totală siguranță.”
În după-amiaza zilei următoare, s-a hotărât ca soldații unguri să ocupe Muntele Susai. Aceasta pentru că acum era posibil ca Batalionul al II-lea, care până acum fusese pe partea vestică a frontului, să vină spre sud către linia Clăbucetului Azugii, și apoi să facă joncțiunea cu forțele ungare. Batalionul al II-lea fusese încununat de succes, dar batalionul al III-lea nu-și îndeplinise misiunea.
Trupe ale Regimentului 187 pe Vârful Șteviei, în Munții Neamțului.
La ora 3 a dimineții zilei de 17 octombrie, batalionul începu să avanseze peste altitudinea de 1910 metri, pentru a înainta spre Clăbucetul Azugii. Urcușul era foarte dificil. Am trecut peste vârful Paltinu (1908 m) [1900 m în realitate; aproape toate valorile de altitudine diferă puțin față de valorile recunoscute astăzi] și apoi am ajuns la altitudinea de 1862 m înainte de a ajunge la 1910 m. Batalionul era acum în spatele bateriilor inamice care trăgeau către vale. Sub noi, trenul românesc circula liniștit încărcat cu trupe. Alte trupe mărșăluiau încolonate. Câtă vreme batalionul al II-lea a atacat și a preluat partea superioară a funicularului, trei companii ale batalionului al III-lea și compania a II-a de mitraliere de la punctul 1910 m, au fost trimise împotriva poziției 1110 m aflate la sud-est de Clăbucetul Azugii.
Restul batalionului, precum și plutonul de mitraliere de câmp Grothues au asigurat flancul contra poziției de la cota 1905 m. Plutonul de mitraliere de câmp ar fi trebuit să fie împreună cu batalionul al II-lea, dar pe timpul marșului în spatele batalionului al III-lea, încărcătura unuia dintre animalele de povară era să cadă. Locotenentul Grothues însuși a rămas în urmă, încercând să repună mitraliera la loc și să reia marșul. În acest timp, plutonul de mitraliere a mers înainte cu batalionul al III-lea și a ratat poziția în batalionul al II-lea.
Două dintre animalele de povară ale regimentului.
Pe timpul avansului către vale, artileria românească a tras în mod constant asupra trupelor care și-au continuat însă drumul, ba chiar au tras și asupra câtorva români întâlniți pe drumul văii. Pe Clăbucetul Taurului (1523 m) erau tranșee de pușcași și o baterie de artilerie.
Cratere de obuz și urme de tranșee pe Clăbucetul Taurului, în zilele noastre. Imagine compozită, generată cu ajutorul Google Earth Pro.
La acel moment, Clăbucetul Azugii nu era încă ocupat, dar din poziția de la altitudinea de 1336 m, care fusese ocupată de batalionul al II-lea, puteam vedea cum inamicul se adăpostea către vârf. Nu am primit ordinul de a prelua Clăbucetul Azugii printr-un atac-surpriză. În schimb, la ora 16 a venit ordinul de a retrage tot batalionul la cota 1910 m pentru a asigura cota 1905 m. Mișcarea a fost posibilă după căderea întunericului, la ora 17:30. Batalionul a ajuns la acea înălțime după un marș printr-o ploaie torențială care s-a transformat apoi într-un viscol puternic, după care s-a lăsat o ceață deasă. Au înnoptat pe partea din spate a vârfului. Frigul îngrozitor a degerat mâinile și picioarele câtorva soldați. A doua zi n-a fost nicio schimbare. Inamicul ocupase înălțimea de 1905 m din flancul batalionului. Acțiunile prudente dar decisive ale patrulei companiei a XII-a au eliminat acest pericol. Caporalul Bahr și soldatul Christiansen s-au remarcat în mod deosebit în această acțiune. Batalionul le-a apreciat vitejia și i-a răsplătit după această faptă de arme cu promovări: sergent major, respectiv caporal.
Pe 19 octombrie, batalionul s-a deplasat prin zăpadă adâncă peste înălțimile 1926 m, 1900 m, apoi către Lacurosu (1726 m) [vârf de lângă Turcu, aproape de muntele Lacul Roșu din apropierea lacului cu același nume dar care are numai 1511 m], după care a coborât la Clăbucetul Pădurii (punct din vale de 1165 m altitudine), după care a ajuns la muntele Susaiu (1483 m) și la punctul 1322 m, unde a întâlnit regimentul 306 Honvéd de infanterie ungară pe care l-a înlocuit. În aceeași seară, compania a XII-a, o parte din compania a XI-a și compania a II-a de mitraliere au respins trei atacuri puternice din partea inamicului.
În ziua de 19 octombrie, batalionul I a fost mutat de asemenea la Clăbucetul Pădurii. Asigurarea trecătorilor a fost preluată de către companiile Regimentului 188 de infanterie.
Atacul asupra Clăbucetului Azugii a trebuit să fie amânat. Fie companiile necesare nu puteau fi aduse în locul stabilit la timpul potrivit, fie reușeau să ajungă dar inamicul ataca din altă poziție și le obligau să se repoziționeze pentru a proteja trupele atacate. Pe 19 octombrie, batalionul al III-lea a fost pregătit pentru atac și a fost pus sub comanda lui Farkas. În dimineața zilei de 20, batalionul I și secțiuni ale batalionului al III-lea erau poziționate între batalioanele al II-lea și al III-lea, pentru că se credea că acolo urmau să atace mai puternic forțele române.
Cu siguranță, ținta atacurilor românești urma să fie cota 1322 m și de-a lungul Susaiului (1483 m), pe un front larg. Fiecare soldat trebuia să-și folosească toată puterea, îndemânarea și sacrificiul personal pentru a împiedica succesul puternicelor încercări românești de străpungere a frontului.
Cam la 10 metri în fața plutonului locotenentului Spethmann, care fusese ucis în luptă, în fața mitralierei sublocotenentului Schmidt și, de asemenea, în fața companiei locotenentului Bentz, s-a construit un adevărat zid din cadavrele inamicului. Acestea nu fuseseră numărate.
Și companiile suferiseră multe pierderi. Mai multe mitraliere fuseseră lovite în mod repetat, una avea 36 de lovituri, dar în ciuda acestor lucruri au putut fi repuse în funcție. Tot în acest loc s-a întors și plutonul locotenenților Müller și Meier la compania a XII-a, după ce până atunci luptaseră cu compania a IV-a din Regimentul 189.
Muntele Susai, lângă Predeal.
Raportul evenimentelor a fost următorul:
Pe 22 septembrie a rămas pe loc, conform ordinelor de la batalion, un pluton de la compania a XII-a, Regimentul 187, comandat de locotenenții Müller și Meier cu 69 de oameni. Aceștia trebuiau să asigure securitatea flancului pe dealurile din sudul localității Grabendorf (Vale) [actualul sat Vale din comuna Săliște, din Mărginimea Sibiului] pe timpul marșului către Hermannstadt [Sibiu]. Pozițiile individuale erau răspândite pe o distanță de mai mulți kilometri, de-a lungul crestei muntelui. Soldații au avut parte de cea mai frumoasă vreme pe care o întâlniseră vreodată în experiența lor de război. Nu a existat nicio acțiune de-a inamicului care să-i fi deranjat. Pe 25 septembrie am primit ordinul de repliere la Grabendorf și sprijinirea batalionului I de infanterie al Regimentului 189, pentru că batalionul nostru era la o distanță prea mare, la Ursului.
După o scurtă odihnă la Grabendorf, ne-am continuat marșul spre Orlat, iar acolo, dimineața devreme, am avut parte de o primă luptă la Sibiu, care începuse din 26 septembrie. Pe dealurile din sud-vestul localității Poplaca, o patrulă mare formată din plutoanele noastre a avut parte de primul foc de luptă cu românii. A fost o luptă intensă la Poplaca, în jurul localității. Inamicul, în ciuda pregătirii noastre puternice cu artileria, a apărat zona cu îndârjire. Chiar dacă frontul a fost străpuns aici, luptele nu s-au oprit deloc, inamicul opunând o rezistență considerabilă. Avansând cu greu, i-am urmărit în retragerea lor prin Resina [Rășinari], Kis-Disnod [Cisnădioara], Heltau [Cisnădie], Czod [Sadu] și apoi înainte către Talmesch [Tălmaciu]. Fără să ne oprim, i-am împins în Pasul Rothenturm [Trecătoarea Turnu Roșu, din Defileul Oltului], care fusese deja blocată de Alpenkorps [vânători de munte din armata imperială germană]. Aici, inamicul a fost distrus. N-o să uităm niciodată ziua fericită în care am mărșăluit în Heltau [Cisnădie], unde locuitorii eliberați se bucurau de plecarea inamicului. Pe 29 septembrie, soarta Armatei Întâi române fusese pecetluită.
Batalionul I al Regimentului 189 a primit ordinul de a proteja granița de pe linia Vârful Muma și de a ocupa poziții acolo. Plutonul nostru a rămas acolo ca rezervă, la 100 m de creasta muntelui. Împânziserăm pădurea din fața noastră, spre nord, având câțiva subofițeri și câteva posturi de santinelă. Această precauție s-a dovedit a fi întemeiată. În dimineața zilei de 30 septembrie la ora 11, posturile au fost atacate de o puternică forță românească. Plutonul a trebuit să iasă repede din corturi și să se ascundă de focul inamic care trăgea de la mică distanță, din pădure. Românii au încercat de multe ori să ne ocupe pozițiile prin atacuri grele. Au fost respinși de fiecare dată de loviturile noastre. După ce am suferit pierderi grele timp de aproape douăzeci de minute, o forță mare de întărire a venit în ajutorul nostru dinspre vârful muntelui, dintre care cele mai importante erau două mitraliere. Inamicul a fost nevoit să renunțe la încercările de atac și s-a retras. Patrulele noastre i-au urmărit imediat pe români și au luat prizonieri patru ofițeri și 160 soldați. Erau din aceeași unitate care fusese învinsă de batalionul al III-lea la Götzenberg [Măgura Cisnădiei]. Încercau să scape fugind către granița de creastă cu România. Locotenentul Müller și alți trei camarazi și-au găsit în această luptă o moarte eroică.
Dimineața devreme pe 1 octombrie ne-am deplasat împreună cu batalionul I al Regimentului 189 spre câmpie, iar seara am ajuns la Alsosebes [Sebeșu de Jos, sat din comuna Turnu Roșu], un mic sat aflat la est de Pasul Rothenturm. În timp ce batalionul a continuat marșul mai departe în munții de graniță, noi am rămas în sat timp de câteva zile și am asigurat paza și am făcut lucrări de aprovizionare. Pe 6 octombrie am înlocuit o coloană din munții acoperiți cu zăpadă, care avea ca misiune apărarea împotriva românilor care ocupau încă granița din munte. Ne umpleam timpul cu patrularea. Singura schimbare văzută a fost apariția unui singur tun românesc pe vârf. Pe 10 octombrie ne-am întors la cazarma rezervelor din Felsosebes [Sebeșu de Sus] și am fost bucuroși să auzim că urma să ne întoarcem pe 15 octombrie la divizia noastră, care se afla acum aproape de Kronstadt [Brașov]. Așa că ne-am întors la compania noastră.
Calea ferată ungară, ca de obicei fără grabă, ne-a adus de la Talmesch [Tălmaciu] prin Fogaras [Făgăraș] până la Kronstadt [Brașov], unde am ajuns pe 17 octombrie. De aici ne-am continuat drumul, mărșăluind către Hosszufalu [Satulung, pe atunci sat din comuna Săcele] într-o noapte neagră ca smoala, pe o ploaie torențială. Am fost foarte bucuroși când am găsit acolo bagajele companiei noastre. Acum ne puteam ocupa puțin de echipamentul nostru, să-l așezăm pe cât posibil într-o așa-zisă ordine.
Trupele germane pe străzile din Satulung, Săcele.
Pe 19 octombrie am trecut prin Altschanzpass [Pasul Predeluș] și am înaintat într-un marș forțat epuizant către cota 1322 m de la Lacurosu [muntele Lacul Roșu, altitudine la vârf 1511 m], unde ne-am reunit cu restul companiei pe data de 20 octombrie. În dimineața zilei de 21 octombrie noi am oprit trei atacuri românești care le provocaseră mari pierderi.
Munții din jurul Azugii.
Mai târziu în aceeași zi, atacurile românilor s-au repetat. A doua zi, două companii ale batalionului al II-lea au putut fi înlocuite și s-au mutat înapoi la Hosszufalu [Satulung, Săcele] după ce au sosit companiile Regimentului de infanterie 189. Această înlocuire era necesară. Lipsa unui adăpost adecvat, ploaia, zăpada și frigul împreună cu hrana necorespunzătoare, din cauza izolării care punea probleme deosebite de aprovizionare, au făcut viața soldaților extrem de grea. În plus, lipsa trupelor de rezervă făcea ca rotația unităților să fie foarte lentă.
Trupele n-au apucat să se acomodeze. Atacurile inamicului s-au repetat până pe 25 octombrie. Nouă ni se ordonase să cucerim Clăbucetul Azugii, dar atacul a trebuit amânat pentru că unitățile venite de la Regimentul 189 nu s-au putut pregăti la timp.
În fața batalionului al III-lea, inamicul s-a retras fiind afectat de pierderea Predealului. Companiile a XII-a și a IX-a, împreună cu Regimentul 302 de infanterie Honvéd, au urcat până la cota 1457 m. În Valea Predealului puteam vedea trupele inamice retrăgându-se. În gara din Azuga, trupele erau încărcate și trenurile plecau unele după celelalte.
Din nefericire, artileria noastră nu era gata să facă o schimbare de poziție suficient de rapidă pentru a trage asupra acestor trenuri. Infanteria a trebuit să fie repoziționată rapid pe flancurile descoperite și a fost foarte dureros pentru soldați să vadă evenimentele din vale, deoarece cuceriseră Clăbucetul Taurului (1553 m) iar acesta era acum reocupat de inamic. După ce ambele companii au petrecut noaptea la cota 1457 m, a doua zi au fost plasate ca rezervă în spatele Regimentului 302 Honvéd, pentru atacul acestora bine pregătit asupra cotei 1523 m. În acest atac, companiile a X-a și a XI-a au avansat în Valea Limbășelului. Prizonierii capturați la Clăbucetul Taurului, peste 200 de oameni, erau membri ai poliției – proaspăt sosiți ca întărire de la București. Aceasta arăta gravitatea pierderilor pe care le suferiseră românii.
Batalionul a poposit la marginea pădurii, la est de cota 1523 m, după ce patrula companiei a IX-a a fost chemată înapoi. Această patrulă se deplasase de la cota 1122 m până la Azuga și asigurase apărarea flancului și spatelui Regimentului 302 Honvéd. Batalioanele I și II (companiile a V-a și a VII-a) erau pregătite în dimineața zilei de 26 octombrie să atace Clăbucetul Azugii. Din cauza deficiențelor și performanțelor slabe ale bateriilor austriece de artilerie asupra pozițiilor întărite ale dușmanilor, situația nu a fost considerată mulțumitoare pentru inițierea unui atac victorios. Așa că batalioanele nu au atacat atunci. În acea după-amiază, companiile a V-a și a VII-a au fost înlocuite cu două companii ale Regimentului 189 și s-au întors la Clăbucetul Pădurii pentru a servi ca rezerve.
Pe 27 octombrie s-au ordonat din nou pregătiri de atac asupra Clăbucetului Azugii. După ce Clăbucetul Taurului a fost ocupat de unguri pe 26 octombrie, românii și-au abandonat pozițiile în mod voluntar. Batalionul I al Regimentului 189 și batalionul I al Regimentului 187 au avansat imediat în acea direcție. Batalionul al III-lea a primit ordin să atace Clăbucetul Azugii prin Valea Limbășelului. De aici se intenționa trimiterea unor soldați contra flancurilor și spatelui inamicului, pentru a se preveni sprijinirea trupelor române din spate. Dimineața devreme, companiile a IX-a și a XII-a au revenit la batalion din Valea Limbășelului. Compania a X-a era în față și avansa contra unor grupuri de case care se aflau la cota 1002 m. După ce au întâmpinat o rezistență aprigă din partea inamicului, i-au atacat din desișuri și au capturat cam 30 de prizonieri. Până la prânz, atacul se încheiase cu succes. Au fost trimise patrule, iar batalionul a așteptat pe versantul muntelui. Puteam vedea pe versantul opus al muntelui Sorica cum puternice forțe inamice coborau în Azuga. Grupul de case menționat mai devreme a fost bombardat de propria noastră artilerie, pentru că vestea situației actuale nu ajunsese încă la artileriști.
Spre seară am avansat până la curtea bisericii din Azuga, puternic fortificată dar abandonată; am pus santinele și posturi de gardă iar mai târziu în noapte am contactat trupele ungare la cota 1122 m. Celelalte trei companii au pus santinele către sud-estul și nordul cimitirului, și au început o patrulare activă. Personalul regimentului și batalionul al II-lea (companiile V și VII) s-au retras la Hosszufalu [Satulung]. Comanda acestei linii și a batalionului I a revenit personalului de la Regimentul german de Infanterie 189.
Ilustrată cu biserica dintr-o perioadă apropiată războiului.
VA URMA…
Multumim, Razvan!

Fantana de acum 100 de ani de la Izvorul Rece-Sinaia, aspecte vechi si noi

Prima zi…

paşi în timp

Am mai scris de aceasta fantana. E bine si sa scrii, ca informare, sa nu se piarda chiar asa istoria, sa se mai cunoasca unele fapte, povesti ale locurilor. E la fel de bine sa si faci, numai ca, in zilele noastre, pentru astfel de chestii se agita din ce in ce mai putini. Proiectul acesta „Pasi in Timp”, are insa prin spate niste oameni mai atenti. Nu ma refer in niciun caz la mine, pentru ca eu fac ce imi trece prin minte, deci nu voi fi un exemplu vreodata. Nici nu imi doresc, important este sa fac ce cred :))

Nu trebuie neaparat sa faci cine stie ce, sa darami muntii ci, un pic acolo, cat sa se vada, sa lasi o urma. Daca toti am face putin, sigur se schimba ceva in societate. Pentru unii sunt simple naivitati, prea prinsi in tumultul vietii, ca sa mai observe…

Vezi articolul original 120 de cuvinte mai mult

Sunetul Muzicii la Muzeul National Peles: Recital „Trio Energico”

paşi în timp

„Sunetul Muzicii” a adus azi, pe 20 mai 2017, la Castelul Peles, un trio asteptat de ceva vreme:

Frumoasa muscata rosie infruntand ploaia

Oamenii au venit pentru acest concert din mai multe orase.

Marele nostru rege Carol I

Sala de concerte

Ceva detalii despre „Trio Energico”

Ce au interpretat

Inca un concert pentru „urechile si sufletul” Reginei Elisabeta

Orga Reginei

La plecare am vazut masina celor de la ISU… pompierii se pregateau pentru o noapte lunga, doar urmeaza Noaptea Muzeelor.

Intrare/iesire eveniment

Vezi articolul original

Bucegii, dupa ninsoarea de Paste

A treia zi de Paste, ora 8:30 a.m.

S-a intors iarna pe Bucegi 🙂

Vf. Jepii Mari si Cantonul Schiel

Muntii Jepii Mari si Piatra Arsa

Monumentul Eroilor

Partea superioara a Vaii Comorilor

Muntele Furnica

Un colt al Carierei Piatra Arsa si telecabina ce coboara de la Cota 2000

Peisaj din muntele Caraiman

Asa ca, pe munte, se circula in conditiile care se vad. Dar cum si iarna este un anotimp, le luam cum sosesc 🙂

Pe urmele unui staret…

paşi în timp

Intr-o zi, vor pricepe si altii „ce naiba ne-a apucat!” – ca sa citez un amic 🙂 Pana atunci sa ne bucuram ca pas cu pas, episod cu episod, reconstituim trecutul Vaii Prahovei…

dscf8605 Dacia Romania, societate generala de asigurare

A fost cea mai veche societate de asigurari din Regatul Romaniei. In anul 1881, societatile „Dacia” (infiintata in anul 1871) si „Romania” (infiintata in anul 1873) s-au unit. A disparut dupa anul 1948, fiind desfiintata de comunisti. Palatul societatii, existent si astazi, declarat monument istoric, se afla in Bucuresti pe str. Lipscani nr. 18-20.

Tablita de mai sus semnaliza un punct de lucru pe aici, al acestei societati…

dscf8619 O adevarata capodopera medievala romaneasca

dscf8630dscf8631dscf8636 Monument funerar, a doua jumatate a secolului XIX.

dscf8645dscf8647Cum a fost si cum este.

dscf8649dscf8691 Mormantul staretului cautat… evident ingropat langa biserica.

Vezi articolul original