Furtuna peste scoala „Regina Elisabeta” din Poiana Tapului; Asfaltare la Azuga

Astazi tot se pregatea de ploaie; cam ploua zilnic de o vreme in Valea Prahovei, adica de la Comarnic in amonte. Ca in jos, spre Bucuresti prind nu mai zile caniculare…

A plouat azi puternic in Busteni si Predeal. Intr-o zi, constatasem ca la Busteni ploua de 3 ore si la Predeal nu cazuse un strop…

Nu stie nimeni ce s-a intamplat cu exactitate azi dar… a zburat o parte din acoperisul scolii din Poiana Tapului.

Bine ca vine vacanta…

Foto de pe Facebook, autori: Trica Bogdan si Nicu Oancea.

….

Nu stiu de cati ani nu am mai vazut o poza cu o asfaltare la Azuga. Cred ca nici primarul! Iata ce a postat d-l George Barbu:

In sfarsit, cineva se apuca sa dea o forma si acestei statiuni…

Reclame

Vine o vara de poveste in Valea Superioara a Prahovei: Evenimente si Concursuri

Cel putin asa se arata din punct de vedere al evenimentelor!

Pana una-alta, nu a fost nimic de poveste cand un om a murit, luandu-si zborul cu parapanta din zona Crucii de pe Caraiman.

Sursa foto: Salvamont Romania

Pregatirile sunt in toi pentru o noua editie de Marathon 7500, cel mai frumos eveniment montan din Bucegi si Valea Prahovei:

Pasionatii de arheologie pot lucra in aceasta vara pe santierele deschise de Muzeul Judetean de Istorie si Arheologie Prahova. Mai jos, un articol de pe site-ul Europa FM:

La Sinaia, se anunta iar un concurs de eleganta:

In Predeal se lucreaza de zor la amenajarea unor trasee de mountain-bike…

Tot la Predeal am vazut un concurs interesant:

Cel mai modern si mai mare spatiu de Bowling din Valea Superioara a Prahovei este la Hotelul Carmen din Predeal. Tot vine vacanta, iti iei colegii de clasa si te inscrii in program, nu platesti nimic. Faina treaba!

Instructor si liceeni

Portrete mai putin cunoscute: Regina Maria si Barbu Stirbey

Acum ceva vreme… am pozat doua tablouri superbe pentru a le cuprinde intr-o lucrare…

Unul cu Regina Maria:

Tablou Regina Maria

Si altul cu Barbu Stirbey (1872-1946):

A fost administratorul Domeniilor Coroanei…

Azuga la Centenar: Cercetatorul Razvan Neagoe si jurnalele de front; Reconstituirea luptelor din muntii Azugii (II)

Al doilea episod din traducerea de exceptie, realizata de d-l Razvan Neagoe, referitoare la luptele din muntii Azugii.

Multumesc pentru acordul publicarii integrale!

Articolul se numeste: „Azuga în Primul Război Mondial – în viziunea inamicului (partea II)” si a fost publicat la data de 23 mai 2018, pe Facebook.

Introducere:

Așa cum v-am promis săptămâna trecută, în această notă continuăm relatarea luptelor din preajma Azugii din toamna anului 1916, așa cum sunt ele redate de pana ofițerului german Wolf Jan Dose în cartea sa de memorii „Regimentul 187 Pe Câmpul De Bătălie – Din Povestirile Camarazilor De Regiment” (1922), netradusă până acum în limba română.

Prin această traducere, încerc să aduc și eu o mică contribuție la aniversarea unui Secol de la Unirea pe care ne-a adus-o încheierea în același an (1918) a Primului Război Mondial.
Luptele din jurul Azugii (duse pe o vreme aspră, bine-cunoscută azugenilor) sunt completate de un scurt raport al unui pluton dislocat temporar la Sibiu și care revine la compania de care aparținea pentru a lua parte la lupte aici.
Vom afla detalii tactice despre luptele de pe înălțimi, care au lăsat urme foarte vizibile până astăzi în zonele de vârf ale Clăbucetelor Taurului și Azugii, în Sorica și Susai, precum și relatări despre zone mai puțin cunoscute, cum ar fi Clăbucetul Pădurii sau cimitirul din Satu Nou, care astăzi nu mai există (se afla în zona Rondului).
Apoi vom însoți trupele inamice până în curtea (la acel moment puternic fortificată) bisericii din centru, urmând ca în cea de-a treia și ultima parte să citim despre ocupația propriu-zisă a orășelului nostru.

REGIMENTUL 187 PE CÂMPUL DE BĂTĂLIE

Din povestirile camarazilor de regiment
Wolf Jan Dose
Capitolul 4: Bătălia de la Trecătoarea Timișului – Continuare
„S-a întunecat și, deși ziua fusese călduroasă, a început să ningă. M-am ghemuit cum am putut și am încercat să adorm în tranșeea pe care o acoperisem cu ce am avut la îndemână. Zăpada s-a transformat în lapoviță și a început să curgă apă din lateral în interiorul tranșeei. Ne-am udat și ne era îngrozitor de frig, dar mie tot îmi era somn, atât eram de epuizat.
Nu știu dacă am dormit o jumătate de ceas sau un ceas. Cineva m-a trezit. „Cred că se retrage toată compania”, a spus cineva. Am scos capul din tranșee. Nu vedeam pe nimeni, era întuneric complet. Am ieșit cu totul și ploaia a început să-mi cadă pe față.
„E al naibii de întuneric”, s-a plâns cineva.
Un picior a călcat chiar lângă mine.
„Unde te duci?”
„Nu știu.”
Camaradul s-a întors repede. Abia a reușit să ne mai găsească. Ne-a spus că toată compania se retrăgea în vale și că urma să ocupăm o casă acolo.
Am împachetat cât am putut de repede, dar eram mult mai încărcați acum din cauza celor 17 cutii de conserve de carne pe care le strânseserăm din lucrurile abandonate de români.
Soldați nemți pe crestele Munților Neamțului.
Apoi am început să coborâm în vale, să ne regrupăm cu restul companiei.
Era complet întuneric; nu-ți vedeai mâna nici dacă o țineai în dreptul feței. Poteca era foarte alunecoasă din pricina ploii. Părea să fie pământ lutos; mai mult alunecam decât mergeam.
Într-un loc deosebit de periculos, acolo unde începeau stâlpii și cablurile funicularului, a trebuit să aprindem o lumină. Coborârea nu era ușoară, dar eram cu toții bucuroși că urma să petrecem noaptea într-o casă. Jos erau câteva case, ne aminteam că nu arătau prea grozav dar cu siguranță urma să fie mai bine decât să dormim afară.
Poteca nu se mai termina. În ziua anterioară urcaserăm și coborâserăm muntele de două ori, echipați complet. În asemenea momente ai o mie de lucruri în minte și îți e frică tot timpul, toate acestea fiind mult mai importante decât confortul personal.
Într-un sfârșit am ajuns jos. Casa noastră nu avea uși sau ferestre, dar asta nu era prea important. Deschiderile au fost curând acoperite cu foile noastre de cort. Am scos niște lumânări din ranițe și le-am aprins. În camera noastră era și o sobă; am aprins-o și în curând s-a făcut cald. Am deschis o conservă românească de carne și am pus-o la încălzit pe capacul unui ceaun.
Apoi am stat și am mâncat. Vântul flutura foile de cort, dar nouă ne era cald și ne bucuram că suntem întregi și sănătoși. Cât de confortabil puteam să ne simțim în această cocioabă!… Putea să fie furtună, putea să plouă, aveam un acoperiș. Ne-am luat păturile și după ceva conversație și comentarii glumețe, am adormit simțindu-ne în totală siguranță.”
În după-amiaza zilei următoare, s-a hotărât ca soldații unguri să ocupe Muntele Susai. Aceasta pentru că acum era posibil ca Batalionul al II-lea, care până acum fusese pe partea vestică a frontului, să vină spre sud către linia Clăbucetului Azugii, și apoi să facă joncțiunea cu forțele ungare. Batalionul al II-lea fusese încununat de succes, dar batalionul al III-lea nu-și îndeplinise misiunea.
Trupe ale Regimentului 187 pe Vârful Șteviei, în Munții Neamțului.
La ora 3 a dimineții zilei de 17 octombrie, batalionul începu să avanseze peste altitudinea de 1910 metri, pentru a înainta spre Clăbucetul Azugii. Urcușul era foarte dificil. Am trecut peste vârful Paltinu (1908 m) [1900 m în realitate; aproape toate valorile de altitudine diferă puțin față de valorile recunoscute astăzi] și apoi am ajuns la altitudinea de 1862 m înainte de a ajunge la 1910 m. Batalionul era acum în spatele bateriilor inamice care trăgeau către vale. Sub noi, trenul românesc circula liniștit încărcat cu trupe. Alte trupe mărșăluiau încolonate. Câtă vreme batalionul al II-lea a atacat și a preluat partea superioară a funicularului, trei companii ale batalionului al III-lea și compania a II-a de mitraliere de la punctul 1910 m, au fost trimise împotriva poziției 1110 m aflate la sud-est de Clăbucetul Azugii.
Restul batalionului, precum și plutonul de mitraliere de câmp Grothues au asigurat flancul contra poziției de la cota 1905 m. Plutonul de mitraliere de câmp ar fi trebuit să fie împreună cu batalionul al II-lea, dar pe timpul marșului în spatele batalionului al III-lea, încărcătura unuia dintre animalele de povară era să cadă. Locotenentul Grothues însuși a rămas în urmă, încercând să repună mitraliera la loc și să reia marșul. În acest timp, plutonul de mitraliere a mers înainte cu batalionul al III-lea și a ratat poziția în batalionul al II-lea.
Două dintre animalele de povară ale regimentului.
Pe timpul avansului către vale, artileria românească a tras în mod constant asupra trupelor care și-au continuat însă drumul, ba chiar au tras și asupra câtorva români întâlniți pe drumul văii. Pe Clăbucetul Taurului (1523 m) erau tranșee de pușcași și o baterie de artilerie.
Cratere de obuz și urme de tranșee pe Clăbucetul Taurului, în zilele noastre. Imagine compozită, generată cu ajutorul Google Earth Pro.
La acel moment, Clăbucetul Azugii nu era încă ocupat, dar din poziția de la altitudinea de 1336 m, care fusese ocupată de batalionul al II-lea, puteam vedea cum inamicul se adăpostea către vârf. Nu am primit ordinul de a prelua Clăbucetul Azugii printr-un atac-surpriză. În schimb, la ora 16 a venit ordinul de a retrage tot batalionul la cota 1910 m pentru a asigura cota 1905 m. Mișcarea a fost posibilă după căderea întunericului, la ora 17:30. Batalionul a ajuns la acea înălțime după un marș printr-o ploaie torențială care s-a transformat apoi într-un viscol puternic, după care s-a lăsat o ceață deasă. Au înnoptat pe partea din spate a vârfului. Frigul îngrozitor a degerat mâinile și picioarele câtorva soldați. A doua zi n-a fost nicio schimbare. Inamicul ocupase înălțimea de 1905 m din flancul batalionului. Acțiunile prudente dar decisive ale patrulei companiei a XII-a au eliminat acest pericol. Caporalul Bahr și soldatul Christiansen s-au remarcat în mod deosebit în această acțiune. Batalionul le-a apreciat vitejia și i-a răsplătit după această faptă de arme cu promovări: sergent major, respectiv caporal.
Pe 19 octombrie, batalionul s-a deplasat prin zăpadă adâncă peste înălțimile 1926 m, 1900 m, apoi către Lacurosu (1726 m) [vârf de lângă Turcu, aproape de muntele Lacul Roșu din apropierea lacului cu același nume dar care are numai 1511 m], după care a coborât la Clăbucetul Pădurii (punct din vale de 1165 m altitudine), după care a ajuns la muntele Susaiu (1483 m) și la punctul 1322 m, unde a întâlnit regimentul 306 Honvéd de infanterie ungară pe care l-a înlocuit. În aceeași seară, compania a XII-a, o parte din compania a XI-a și compania a II-a de mitraliere au respins trei atacuri puternice din partea inamicului.
În ziua de 19 octombrie, batalionul I a fost mutat de asemenea la Clăbucetul Pădurii. Asigurarea trecătorilor a fost preluată de către companiile Regimentului 188 de infanterie.
Atacul asupra Clăbucetului Azugii a trebuit să fie amânat. Fie companiile necesare nu puteau fi aduse în locul stabilit la timpul potrivit, fie reușeau să ajungă dar inamicul ataca din altă poziție și le obligau să se repoziționeze pentru a proteja trupele atacate. Pe 19 octombrie, batalionul al III-lea a fost pregătit pentru atac și a fost pus sub comanda lui Farkas. În dimineața zilei de 20, batalionul I și secțiuni ale batalionului al III-lea erau poziționate între batalioanele al II-lea și al III-lea, pentru că se credea că acolo urmau să atace mai puternic forțele române.
Cu siguranță, ținta atacurilor românești urma să fie cota 1322 m și de-a lungul Susaiului (1483 m), pe un front larg. Fiecare soldat trebuia să-și folosească toată puterea, îndemânarea și sacrificiul personal pentru a împiedica succesul puternicelor încercări românești de străpungere a frontului.
Cam la 10 metri în fața plutonului locotenentului Spethmann, care fusese ucis în luptă, în fața mitralierei sublocotenentului Schmidt și, de asemenea, în fața companiei locotenentului Bentz, s-a construit un adevărat zid din cadavrele inamicului. Acestea nu fuseseră numărate.
Și companiile suferiseră multe pierderi. Mai multe mitraliere fuseseră lovite în mod repetat, una avea 36 de lovituri, dar în ciuda acestor lucruri au putut fi repuse în funcție. Tot în acest loc s-a întors și plutonul locotenenților Müller și Meier la compania a XII-a, după ce până atunci luptaseră cu compania a IV-a din Regimentul 189.
Muntele Susai, lângă Predeal.
Raportul evenimentelor a fost următorul:
Pe 22 septembrie a rămas pe loc, conform ordinelor de la batalion, un pluton de la compania a XII-a, Regimentul 187, comandat de locotenenții Müller și Meier cu 69 de oameni. Aceștia trebuiau să asigure securitatea flancului pe dealurile din sudul localității Grabendorf (Vale) [actualul sat Vale din comuna Săliște, din Mărginimea Sibiului] pe timpul marșului către Hermannstadt [Sibiu]. Pozițiile individuale erau răspândite pe o distanță de mai mulți kilometri, de-a lungul crestei muntelui. Soldații au avut parte de cea mai frumoasă vreme pe care o întâlniseră vreodată în experiența lor de război. Nu a existat nicio acțiune de-a inamicului care să-i fi deranjat. Pe 25 septembrie am primit ordinul de repliere la Grabendorf și sprijinirea batalionului I de infanterie al Regimentului 189, pentru că batalionul nostru era la o distanță prea mare, la Ursului.
După o scurtă odihnă la Grabendorf, ne-am continuat marșul spre Orlat, iar acolo, dimineața devreme, am avut parte de o primă luptă la Sibiu, care începuse din 26 septembrie. Pe dealurile din sud-vestul localității Poplaca, o patrulă mare formată din plutoanele noastre a avut parte de primul foc de luptă cu românii. A fost o luptă intensă la Poplaca, în jurul localității. Inamicul, în ciuda pregătirii noastre puternice cu artileria, a apărat zona cu îndârjire. Chiar dacă frontul a fost străpuns aici, luptele nu s-au oprit deloc, inamicul opunând o rezistență considerabilă. Avansând cu greu, i-am urmărit în retragerea lor prin Resina [Rășinari], Kis-Disnod [Cisnădioara], Heltau [Cisnădie], Czod [Sadu] și apoi înainte către Talmesch [Tălmaciu]. Fără să ne oprim, i-am împins în Pasul Rothenturm [Trecătoarea Turnu Roșu, din Defileul Oltului], care fusese deja blocată de Alpenkorps [vânători de munte din armata imperială germană]. Aici, inamicul a fost distrus. N-o să uităm niciodată ziua fericită în care am mărșăluit în Heltau [Cisnădie], unde locuitorii eliberați se bucurau de plecarea inamicului. Pe 29 septembrie, soarta Armatei Întâi române fusese pecetluită.
Batalionul I al Regimentului 189 a primit ordinul de a proteja granița de pe linia Vârful Muma și de a ocupa poziții acolo. Plutonul nostru a rămas acolo ca rezervă, la 100 m de creasta muntelui. Împânziserăm pădurea din fața noastră, spre nord, având câțiva subofițeri și câteva posturi de santinelă. Această precauție s-a dovedit a fi întemeiată. În dimineața zilei de 30 septembrie la ora 11, posturile au fost atacate de o puternică forță românească. Plutonul a trebuit să iasă repede din corturi și să se ascundă de focul inamic care trăgea de la mică distanță, din pădure. Românii au încercat de multe ori să ne ocupe pozițiile prin atacuri grele. Au fost respinși de fiecare dată de loviturile noastre. După ce am suferit pierderi grele timp de aproape douăzeci de minute, o forță mare de întărire a venit în ajutorul nostru dinspre vârful muntelui, dintre care cele mai importante erau două mitraliere. Inamicul a fost nevoit să renunțe la încercările de atac și s-a retras. Patrulele noastre i-au urmărit imediat pe români și au luat prizonieri patru ofițeri și 160 soldați. Erau din aceeași unitate care fusese învinsă de batalionul al III-lea la Götzenberg [Măgura Cisnădiei]. Încercau să scape fugind către granița de creastă cu România. Locotenentul Müller și alți trei camarazi și-au găsit în această luptă o moarte eroică.
Dimineața devreme pe 1 octombrie ne-am deplasat împreună cu batalionul I al Regimentului 189 spre câmpie, iar seara am ajuns la Alsosebes [Sebeșu de Jos, sat din comuna Turnu Roșu], un mic sat aflat la est de Pasul Rothenturm. În timp ce batalionul a continuat marșul mai departe în munții de graniță, noi am rămas în sat timp de câteva zile și am asigurat paza și am făcut lucrări de aprovizionare. Pe 6 octombrie am înlocuit o coloană din munții acoperiți cu zăpadă, care avea ca misiune apărarea împotriva românilor care ocupau încă granița din munte. Ne umpleam timpul cu patrularea. Singura schimbare văzută a fost apariția unui singur tun românesc pe vârf. Pe 10 octombrie ne-am întors la cazarma rezervelor din Felsosebes [Sebeșu de Sus] și am fost bucuroși să auzim că urma să ne întoarcem pe 15 octombrie la divizia noastră, care se afla acum aproape de Kronstadt [Brașov]. Așa că ne-am întors la compania noastră.
Calea ferată ungară, ca de obicei fără grabă, ne-a adus de la Talmesch [Tălmaciu] prin Fogaras [Făgăraș] până la Kronstadt [Brașov], unde am ajuns pe 17 octombrie. De aici ne-am continuat drumul, mărșăluind către Hosszufalu [Satulung, pe atunci sat din comuna Săcele] într-o noapte neagră ca smoala, pe o ploaie torențială. Am fost foarte bucuroși când am găsit acolo bagajele companiei noastre. Acum ne puteam ocupa puțin de echipamentul nostru, să-l așezăm pe cât posibil într-o așa-zisă ordine.
Trupele germane pe străzile din Satulung, Săcele.
Pe 19 octombrie am trecut prin Altschanzpass [Pasul Predeluș] și am înaintat într-un marș forțat epuizant către cota 1322 m de la Lacurosu [muntele Lacul Roșu, altitudine la vârf 1511 m], unde ne-am reunit cu restul companiei pe data de 20 octombrie. În dimineața zilei de 21 octombrie noi am oprit trei atacuri românești care le provocaseră mari pierderi.
Munții din jurul Azugii.
Mai târziu în aceeași zi, atacurile românilor s-au repetat. A doua zi, două companii ale batalionului al II-lea au putut fi înlocuite și s-au mutat înapoi la Hosszufalu [Satulung, Săcele] după ce au sosit companiile Regimentului de infanterie 189. Această înlocuire era necesară. Lipsa unui adăpost adecvat, ploaia, zăpada și frigul împreună cu hrana necorespunzătoare, din cauza izolării care punea probleme deosebite de aprovizionare, au făcut viața soldaților extrem de grea. În plus, lipsa trupelor de rezervă făcea ca rotația unităților să fie foarte lentă.
Trupele n-au apucat să se acomodeze. Atacurile inamicului s-au repetat până pe 25 octombrie. Nouă ni se ordonase să cucerim Clăbucetul Azugii, dar atacul a trebuit amânat pentru că unitățile venite de la Regimentul 189 nu s-au putut pregăti la timp.
În fața batalionului al III-lea, inamicul s-a retras fiind afectat de pierderea Predealului. Companiile a XII-a și a IX-a, împreună cu Regimentul 302 de infanterie Honvéd, au urcat până la cota 1457 m. În Valea Predealului puteam vedea trupele inamice retrăgându-se. În gara din Azuga, trupele erau încărcate și trenurile plecau unele după celelalte.
Din nefericire, artileria noastră nu era gata să facă o schimbare de poziție suficient de rapidă pentru a trage asupra acestor trenuri. Infanteria a trebuit să fie repoziționată rapid pe flancurile descoperite și a fost foarte dureros pentru soldați să vadă evenimentele din vale, deoarece cuceriseră Clăbucetul Taurului (1553 m) iar acesta era acum reocupat de inamic. După ce ambele companii au petrecut noaptea la cota 1457 m, a doua zi au fost plasate ca rezervă în spatele Regimentului 302 Honvéd, pentru atacul acestora bine pregătit asupra cotei 1523 m. În acest atac, companiile a X-a și a XI-a au avansat în Valea Limbășelului. Prizonierii capturați la Clăbucetul Taurului, peste 200 de oameni, erau membri ai poliției – proaspăt sosiți ca întărire de la București. Aceasta arăta gravitatea pierderilor pe care le suferiseră românii.
Batalionul a poposit la marginea pădurii, la est de cota 1523 m, după ce patrula companiei a IX-a a fost chemată înapoi. Această patrulă se deplasase de la cota 1122 m până la Azuga și asigurase apărarea flancului și spatelui Regimentului 302 Honvéd. Batalioanele I și II (companiile a V-a și a VII-a) erau pregătite în dimineața zilei de 26 octombrie să atace Clăbucetul Azugii. Din cauza deficiențelor și performanțelor slabe ale bateriilor austriece de artilerie asupra pozițiilor întărite ale dușmanilor, situația nu a fost considerată mulțumitoare pentru inițierea unui atac victorios. Așa că batalioanele nu au atacat atunci. În acea după-amiază, companiile a V-a și a VII-a au fost înlocuite cu două companii ale Regimentului 189 și s-au întors la Clăbucetul Pădurii pentru a servi ca rezerve.
Pe 27 octombrie s-au ordonat din nou pregătiri de atac asupra Clăbucetului Azugii. După ce Clăbucetul Taurului a fost ocupat de unguri pe 26 octombrie, românii și-au abandonat pozițiile în mod voluntar. Batalionul I al Regimentului 189 și batalionul I al Regimentului 187 au avansat imediat în acea direcție. Batalionul al III-lea a primit ordin să atace Clăbucetul Azugii prin Valea Limbășelului. De aici se intenționa trimiterea unor soldați contra flancurilor și spatelui inamicului, pentru a se preveni sprijinirea trupelor române din spate. Dimineața devreme, companiile a IX-a și a XII-a au revenit la batalion din Valea Limbășelului. Compania a X-a era în față și avansa contra unor grupuri de case care se aflau la cota 1002 m. După ce au întâmpinat o rezistență aprigă din partea inamicului, i-au atacat din desișuri și au capturat cam 30 de prizonieri. Până la prânz, atacul se încheiase cu succes. Au fost trimise patrule, iar batalionul a așteptat pe versantul muntelui. Puteam vedea pe versantul opus al muntelui Sorica cum puternice forțe inamice coborau în Azuga. Grupul de case menționat mai devreme a fost bombardat de propria noastră artilerie, pentru că vestea situației actuale nu ajunsese încă la artileriști.
Spre seară am avansat până la curtea bisericii din Azuga, puternic fortificată dar abandonată; am pus santinele și posturi de gardă iar mai târziu în noapte am contactat trupele ungare la cota 1122 m. Celelalte trei companii au pus santinele către sud-estul și nordul cimitirului, și au început o patrulare activă. Personalul regimentului și batalionul al II-lea (companiile V și VII) s-au retras la Hosszufalu [Satulung]. Comanda acestei linii și a batalionului I a revenit personalului de la Regimentul german de Infanterie 189.
Ilustrată cu biserica dintr-o perioadă apropiată războiului.
VA URMA…
Multumim, Razvan!

Taiere de arbori la Sinaia sau cum abordam realitatile!

Filozofia de inceput de articol, clar! 🙂

Cum ajungem sa ne pierdem echilibrul, ratiunea?

Ex. 1:

Vezi ca zeci de persoane posteaza „chipuri” observate in stancile muntelui. Te uiti si da, parca seamana. Nu bagi totusi prea mult in seama. Cu timpul, observi ca din ce in ce mai multi din jurul tau, se asociaza ideii. Mai citesti niste teorii. Auzi prin apropiere cate o poveste. Altadata o numeai fantezie. Totul incepe cand ajungi sa te intrebi: Si daca e totusi ceva?.. Apoi aceea ti-e calea pana te trezeste ceva din realitate la realitate. Halucinare fara iarba. Toate acestea pentru ca filtrul ratiunii e dezactivat din cauze tehnologice, sa le zicem…

Ex. 2:

Intr-o padure din Bucegi, o ciocanitoare si-a facut de lucru la un molid… sau, hai ca erau mai multi, vreo 3, dar nu mai multi. Ce i s-a parut nu stiu. Faza este ca a dat niste gauri in acei arbori de toata mirarea. Am si scris un articol la vremea respectiva: https://buceginatura2000.wordpress.com/2013/06/25/locuinta-pentru-furnici-modelul-padurea-laptici-parcul-natural-bucegi/

Luna trecuta vad niste oameni sanatosi la cap care umbla pe munti. Ce comentau actualmente, observand imagini cu acei arbori gauriti de ciocanitoare in 2013??? Ca austriacul acela ce taie padurile Romaniei are un interes pe acolo, ca nenorocitul nu se mai opreste, ca Iohannis e de vina, ca nu face nimeni nimic, cat mai toleram… Asadar, nu e vorba de o ciocanitoare ci de o manevra „clara” de a mai taia padure.

Revenim la exemplul 1… oamenii aluneca in tot felul de scenarii din cauza ca nu mai citesc, nu se mai documenteaza, preiau si se inoculeaza cu tot felul de prostii de pe Facebook si nu numai. Si daca doi prieteni zic ca ticalosul de austriac incearca sa usuce molizii aceia ca sa-i taie, atunci asa e. Nu mai stau sa judec, ca e greu, zic si eu la fel.

Asa este si cu ursii, si cu caprele negre etc. Vorbim fara sa cunoastem. Daca ne invita cineva la documentare… noi deja stim ca totul e masluit, sunt toti intelesi. Nici nu ne vedem ca umblam cu miile in afara traseelor turistice, chiar daca nu e voie din considerente sustinute si de noi. Dar reusim sa dam vina pe exploatatori de padure, vanatori si etc. ca-l dau pe urs afara din casa lui.

Acum, sa ne apropiem de subiectul articolului:

Este la moda si chiar mai mult de atat, sa fii eco, sa iubesti musculite, ursuleti, orice vietate. Nu e rau deloc. Dupa un timp, daca nu tii bine haturile, chiar ajungi sa crezi ca se poate trai laolalta, intr-o frumoasa convietuire oameni si fluturi, porci si ursi, un paradis… Vanatoarea e crima dar crima ce mai e? Exploatarea forestiera este similara cu defrisarea, taieri totale, munti decopertati, un iad. Si totusi… nici braconierii, nici hotii de lemne, nu si-au putut imagina vreo secunda ca iubitorii naturii pot fi cum sunt azi 🙂 Braconieri nu inseamna vanatori, si exploatatori nu inseamna hoti de lemne, chiar daca se tot bate saua sa devina sinonime.

Langa Manastirea Sinaia au inceput sa se taie niste arbori. Stim cu totii ca s-au taiat in anii trecuti de prin zona Pelesului tot felul de copaci/arbori care constituiau „pericole de prabusire peste oameni”. Oricat se sustine chestia aceasta, cine a vazut ce s-a taiat si-a dat seama ca nu prea era intemeiata actiunea. Se puteau taia crengile care erau uscate, de deasupra aleilor sau copacii uscati.

Deci, zilele trecute s-a taiat prin zona manastirii. Cine putea sa taie decat niste „hoti, asasini si etc”??? Ce pot comenta sau distribui sute de oameni e lesne de inteles. Ca hotii trebuie prinsi, pedepsiti, ca aceia de la manastire au comis crima, neaparat sa-i aflam, cum de nu stie nimeni, cum de nu a auzit nimeni? Asa sunt comentariile…

Intrebarea este logica si simpla: Cine este atat de nebun sa taie arbori in mijlocul Sinaiei, ca sa-i fure, ca asa vrea el sau cine stie ce alt motiv ar avea??? Deci, nu te duci de capul tau cu o drujba sa tai lemne prin orase decat daca ai scapat de la vreun ospiciu ceva… Nici nu te-ar tine nebuneala prea mult, ca te prind si te duc la injectie…

Asa ca, e simplu de inteles ca opera de taiere apartine unei institutii. Acestora cu taierea nu stiu ce le-a venit, ca au ciuntit in timpul actiunii intr-un mod barbar un molid candelabru.

In isteria creata, molidul a devenit evident „secular” desi ai un singur copac pe acolo secular. E de ajuns sa te uiti in vederile cu manastirea luate din zona Parcului, pe la 1900. Alti „seculari” au fost taiati de mult…

Iata imagini:

Deci, doar din aceasta poza ne dam seama ca acele comentarii s-au dus in alta directie. E clar ca aici se taie legal, vedem stampila (marca). Cine poate taia aici? Ocolul Silvic Sinaia!!!

Putregai

Pentru unii, adica marea majoritate, in imagine e lemn de furat, defrisat de nenorociti. Pentru altii, lemnul nu are cine stie ce valoare, se vede putregaiul, iti dai seama ca nu e deloc o afacere, ca de fapt este o actiune de toaletare/igienizare sa nu cada arbori pe manastire sau oameni. Actiunea in mod evident a plecat de un alt arbore doborat pe o alee din apropiere, in urma cu o luna, doua.

Cei care au trecut la treaba prin aceste locuri, au transformat actiunea in altceva, prin ciuntirea unui superb molid candelabru… care, in opinia mea, nu avea nicio problema.

Molidul se vede in fata. Intrebarea corecta este urmatoarea: Este marcat acel molid pentru taiere sau nu este? Cine trece, poate constata daca da sau daca nu.

Una din concluzii este ca ne grabim cu scenariile pentru ca asa se obisnuieste pe Facebook.

Scenariul „fericit”… este posibil ca acel arbore ciuntit barbar sa fie imputat cuiva, urmand ca acesta sa-l plateasca. Lucrurile insa nu se schimba, molidul l-au stricat total. Alt scenariu tot „fericit” este ca totul e legal, crengile si chiar trunchiul puteau sa cada „oricand” peste oameni…

 

Crucea Dochiei de la Breaza de Jos

Unul dintre cele mai vechi monumente de pe Valea Prahovei se afla in Breaza de Jos… si este sau a fost, pentru ca nu stiu cum este mai bine de formulat, o cruce din piatra.

Aceasta se numeste Crucea Dochiei. Nu este foarte bine cunoscut acest mic obiectiv. Un vecin al monumentului spunea ca nu se numeste asa 🙂 Dar chiar asa se numeste!

Inca nu stiu daca sa spun ca este sau a fost… si aceasta pentru ca monumentul mai aminteste vag de cel de odinioara.

Despre aceasta cruce gasim o marturie inca din anul 1913. Nestor Urechia, cel care era inginerul dirigent al caii nationale Campina-Predeal, in cartea sa „Drumul Brasovului”, aparuta in 1913, ne da despre aceasta cruce cateva detalii:

E posibil ca Nestor Urechia sa fi gresit un pic numele autorului, in sensul ca nu-l chema Irimoiu ci Irimescu. Familia Irimescu de-a lungul timpului, a avut mai multi mesteri priceputi in daltuirea crucilor de piatra, printre care evident si un Pavel Irimescu. O alta cruce a lor dateaza din anul 1901.

Imagine din cartea lui Nestor Urechia – 1913

Si astazi, Crucea Dochiei, imagini – 2018:

Str. Libertatii, cum se merge din Breaza spre Podul Vadului, se vede din masina pe stanga. Crucea este in centrul imaginii, in acel chiosc negru…

Cruce ridicata in anul 1812

Adica… te uiti la partea superioara si iti dai seama ca este Crucea Dochiei, indiferent ce se spune. Si daca masori drumul dupa caracteristicile acestuia mentionate de Nestor Urechia tot la ea ajungi. Numai ca… din pacate, a fost inconjurata cu ciment pana sus… o mare prostie… Cineva asa a considerat ca trebuie restaurata, brutal…

O intamplare pe la biserica spatarului Mihail Cantacuzino; GDPR-ul si blogul

Sa zic si ce biserica pentru ca omul acesta, spatarul, fratele domnitorului Serban Cantacuzino (1678-1688), a ridicat mai multe biserici. E vorba de biserica Coltea din Bucuresti.

Aceia care stiu cate ceva despre pictorul familiei Cantacuzino, adica de Parvu Mutu, probabil cunosc ca si la Biserica Coltea mai sunt urme ale picturii lui Parvu Mutu. Mai stiti ca Parvu Mutu apare din anul 2017 si in calendarul crestin ortodox, ca sfant, fiind sarbatorit sub numele de Sf. Pafnutie. Din 1718, dupa o viata de pictat biserici, Parvu Mutu s-a calugarit la Manastirea Margineni (actual penitenciar) luandu-si numele de Pafnutie. A murit la schitul Robaia din Arges (azi manastire) in anul 1735.

La biserica Coltea pictura acestuia se mai pastreaza in pridvor. In biserica aceasta apartine unui alt mare pictor: Gh. Tattarescu.

Trecand acum cateva zile pe langa aceasta biserica, am zis sa intru putin si pentru ca era in drumul meu si pentru a mai privi anumite detalii de pictura si nu numai. Am stat vreo 25 de minute 🙂 Printre altele, in pridvor, la ancadramentul usii observ o mica reproducere, ii fac o poza pentru a compara cu alte aspecte din alte biserici. Am o intreaga baza de date cu picturi, detalii, stiluri, pisanii, morminte, cruci… Si o sa spun si de ce, cu toate ca parca am mai zis 🙂

Pai, te apuci de un lucru, sa zicem de pictura lui Parvu Mutu. Si mergand pe acest fir, nu intalnesti doar pictura lui ci si alte aspecte care te intereseaza. Si nu ai cum sa le omiti. Motiv pentru care am zis sa deschid mai multe lucrari, sa le fac in acelasi timp, adica sa nu stau doar cu pictura lui Parvu, ci sa merg si cu altele in paralel. Ca daca te axezi pe un singur lucru, fie le uiti pe celelalte intalnite, fie nu le mai intelegi contextul ulterior. Ideea mea este ca atunci cand prinzi informatia, o notezi, o pozezi, o asezi, o pastrezi.

Iata detaliul de la biserica Coltea:

Pozez si plec repede pentru ca intarziam unde aveam intalnire de serviciu.

Merg, traversez, cu ochii in toate partile, Bucurestiul e zgomotos rau de tot dar se intampla si atatea chestii faine in el…

Cand, in dreapta mea vad un anticariat. Demult nu mai intrasem intr-unul, sa mai ma uit la cartile mai vechi. Ma uit la ceas si parca daca mai pierdeam un 5-10 minute si pe la anticariat, parca tot ajungeam la timp 🙂 Ma gandeam ce poti sa vezi in 5 minute, poate ma fura peisajul si uit sa mai plec. Pana la urma, hai sa intru. Mii de carti… ma duc pe la cele de Istorie, macar erau cateva sute. Iau cateva carti, ma uit prin ele, la 800 lei si 600 lei le cam lasi pe altadata :))) Si o carticica mica imi atrage rapid atentia. Se numea „Vulturul cantacuzin”. O scot, vad pe coperta o imagine cu vechea manastire Sinaia, citesc Cuprinsul, dau 2-3 pagini din cele vreo 150 cate avea, vad ca pare interesanta. Ma uit pe spate, avea pretul de 6 lei in anul 1975. Cei de la anticariat lipisera si ei o eticheta mai sus putin de vechiul pret si scrisesera 5,99 lei 🙂 Tot 6 lei! Am luat-o la acelasi pret ca in anul aparitiei 🙂 ca sa o citesc pe tren.

Manastirea Sinaia e jos in stanga

Cartea s-a dovedit foarte interesanta, se referea si la biserica de la Cotroceni, autorul surprinsese locasul religios inainte de demolare… multe alte referiri la ctitorii cantacuzine si, mai interesant decat orice, la o pagina gasesc ce pozasem si eu mai devreme cu cateva ore la biserica Coltea:

Acel mic detaliu

Imi zic, ia uite ce fain… si autorului i-a atras atentia chestia asta. Ar fi putut sa se concentreze pe alte detalii. Mi se parea interesant ca la scurt timp, gasisem printre sute de carti, o carte cu exact detaliul ce-l pozasem la biserica. Pai, daca tot m-am intersectat cu problema, incep sa caut putin… era clar ca este reprezentarea unui evanghelist. Si evanghelistul care apare alaturi de un inger este… Matei. Si m-am dus cu Matei, cum se zice… dar asta e alta poveste!

….

Sa trec la GDPR, Regulamentul european cu protectia datelor cu caracter personal 679/2016. Din aprilie tot incerc sa scriu un articol detaliat pe tema aceasta, pentru ca am fost la un curs profi in domeniu si am avut si colegi din toata tara bine ancorati in realitati cat si personal de specialitate. Nu am reusit sa scriu pentru ca nu am avut timp si pentru ca am multe alte subiecte, unele mai faine ca altele…

O sa scriu cateva detalii in legatura cu blogul si nu doar…

Regulamentul acesta se aplica si atat. Noi, ca tara, nu-i mai putem face nimic. Nici sa adaugam, nici sa interpretam, se aplica si atat. La directivele europene le-am mai sucit noi pe ici, pe colo, insa la regulamente nu se umbla. Timp de studiere si de pregatire a implementarii am avut vreo 2 ani, dar stiti ca noi tot traim cu impresia eronata ca vedem noi atunci, ca daca suntem mai multi, nu avem cum sa o patim toti… ca ne descurcam la momentul respectiv. Si, surpriza, a venit momentul! Majoritatea e haotica, speriata, derutata, informatiile sunt contradictorii. Adevarul e ca noi, ca de obicei, ne-am apucat de implementare pe ultima suta de metri si doar de teama amenzilor uriase… de 10-20 milioane de euro sau 4% din cifra de afaceri.

Sunt multe de spus pe subiectul acesta, sper totusi sa revin cu un articol mai mare. In principal, as vrea sa retineti ca asta nu inseamna ca atunci cand mergi sa te cazezi, refuzi sa arati cartea de identitatea 🙂 Regulamentul e binevenit pentru ca acele celebre schimburi de baze de date devin ori istorie, ori infractiuni. Daca tu primesti oferte pe mai departe de la cineva, si acel cineva nu are acordul tau, il poti atentiona ca asa e politicos sau, daca tot insista, il poti reclama la autoritatea din domeniu. Nu are voie nimeni sa-ti proceseze datele personale fara consimtamantul tau. Evident ca daca tu ai adresa de e-mail, ca mijloc de contact public nu ai de ce sa te superi ca eu te contactez si iti trimit oferte, pentru ca e publica. Ma bagi la Spam sau dai Unsuscribe, imi zici ca nu vrei… 🙂

Chiar daca tu ai postat pe Facebook, poze cu tine sau comentarii despre nu stiu ce situatii, daca i se da cu share si tie ti se aduce un prejudiciu, te poti adresa Facebook, autoritatii… si aici e mult de povestit. Chestia cu postatul nr. de masina care arunca gunoi, ca este ala necivilizat si il faci tu de rusine ca e porc si nu mai stiu cum 🙂 nu mai e in regula sa o postezi, poate doar pe grupul de prieteni si sa nu vada respectivul porc. Vreau sa spun ca nu doar institutiile, firmele au tot felul de obligatii ci toti avem… e vorba de a nu face altuia ceea ce nu vrei sa ti se faca tie! Asa cum se intelege, povestea e cam lunga si de aceea nu am avut timp sa o alcatuiesc. Cine nu stie cum sa procedeze… mergeti pe mana bunului simt si nu aveti cum sa gresiti.

In ceea ce priveste acest blog:

Oricine a postat un comentariu pe acest blog care poate duce la identificarea sa ca persoana iar acest lucru ii aduce un prejudiciu, imi poate spune si-l sterg sau il modificam. Nu am mult de lucru, chiar daca sunt vreo 20.000 de comentarii, pentru ca stiti una din regulile de baza „a comenta pe aici este un privilegiu si nu un drept”. Prin asta am dorit sa se inteleaga ca exista o limita in exprimare, ca poti scrie orice absurditate sau injurie, nu inseamna ca se si publica. Ca fost jurnalist stiu perfect cum sta treaba cu libertatea de exprimare. Ca tu il injuri pe nu stiu cine si tu vrei ca eu sa-ti postez tampenia, nu are de-a face cu  libertatea de exprimare.

Probabil sunt mii de adrese de e-mail, nu le-am stocat niciodata, ca nu ma intereseaza, ca nu au la ce sa-mi foloseasca. As vrea sa atrag atentia ca exista posibilitatea ca atunci cand exista suspiciuni intemeiate ca eviti aplicarea Regulamentului si ai ca scop colectarea de date personale pentru a le folosi fara consimtamintele oamenilor respectivi, o poti pati destul de nasol. Absolut orice calculator de pe care operezi un blog, site, program de gestiune etc, poate fi verificat de reprezentantii legii. Eu, de exemplu, ca sa alcatuiesc acum o baza de date cu toti cei care au comentat pe blog, ca sa fie legal, ar trebui sa am acordul tuturor, sa-l intreb pe fiecare in parte. Si nu doar atat, ci sa-i si explic in ce scop ii pastrez e-mailul si cat timp.

Ar trebui sa mai stiti, fara a cadea in extreme si in scenarii, ca oriunde aveti date cu caracter personal, puteti interveni oricand pentru stergerea lor. Acest lucru nu inseamna ca veti fi uitat total ci ca nu veti mai fi deranjat de cel/cei in cauza. Dvs. nu aveti cum sa dispareti din peisajul unui magazin online de exemplu, pentru ca astia au obligatia sa pastreze unele acte niste ani. Treaba e ca nu va vor putea trimite oferte si nici nu vor putea transmite altora informatiile de contact ale dvs. Deci, in timp, toate legile nationale vor trebui armonizate cu acest Regulament… de la legea arhivelor, Codul Fiscal, vechea lege cu datele personale… Regulamentul este peste orice lege nationala!

Mai trebuie spus ca securitatea acelor adrese de e-mail este asigurata de platforma WordPress, care e mult mai sigura decat un site propriu sa zicem. Si aici mai trebuie sa adaug un lucru, daca iti sparge cineva site-ul este considerat incident de securitate si notifici Autoritatea. Si apoi… iei fiecare contact, e-mail, si-l anunti ca este posibil ca hackerii sa-i fi sustras adresa de mail. Din motive de siguranta, nu m-am conectat si nu ma conectez la blog niciodata de pe telefon.