Crucea Dochiei de la Breaza de Jos

Unul dintre cele mai vechi monumente de pe Valea Prahovei se afla in Breaza de Jos… si este sau a fost, pentru ca nu stiu cum este mai bine de formulat, o cruce din piatra.

Aceasta se numeste Crucea Dochiei. Nu este foarte bine cunoscut acest mic obiectiv. Un vecin al monumentului spunea ca nu se numeste asa 🙂 Dar chiar asa se numeste!

Inca nu stiu daca sa spun ca este sau a fost… si aceasta pentru ca monumentul mai aminteste vag de cel de odinioara.

Despre aceasta cruce gasim o marturie inca din anul 1913. Nestor Urechia, cel care era inginerul dirigent al caii nationale Campina-Predeal, in cartea sa „Drumul Brasovului”, aparuta in 1913, ne da despre aceasta cruce cateva detalii:

E posibil ca Nestor Urechia sa fi gresit un pic numele autorului, in sensul ca nu-l chema Irimoiu ci Irimescu. Familia Irimescu de-a lungul timpului, a avut mai multi mesteri priceputi in daltuirea crucilor de piatra, printre care evident si un Pavel Irimescu. O alta cruce a lor dateaza din anul 1901.

Imagine din cartea lui Nestor Urechia – 1913

Si astazi, Crucea Dochiei, imagini – 2018:

Str. Libertatii, cum se merge din Breaza spre Podul Vadului, se vede din masina pe stanga. Crucea este in centrul imaginii, in acel chiosc negru…

Cruce ridicata in anul 1812

Adica… te uiti la partea superioara si iti dai seama ca este Crucea Dochiei, indiferent ce se spune. Si daca masori drumul dupa caracteristicile acestuia mentionate de Nestor Urechia tot la ea ajungi. Numai ca… din pacate, a fost inconjurata cu ciment pana sus… o mare prostie… Cineva asa a considerat ca trebuie restaurata, brutal…

Reclame

O intamplare pe la biserica spatarului Mihail Cantacuzino; GDPR-ul si blogul

Sa zic si ce biserica pentru ca omul acesta, spatarul, fratele domnitorului Serban Cantacuzino (1678-1688), a ridicat mai multe biserici. E vorba de biserica Coltea din Bucuresti.

Aceia care stiu cate ceva despre pictorul familiei Cantacuzino, adica de Parvu Mutu, probabil cunosc ca si la Biserica Coltea mai sunt urme ale picturii lui Parvu Mutu. Mai stiti ca Parvu Mutu apare din anul 2017 si in calendarul crestin ortodox, ca sfant, fiind sarbatorit sub numele de Sf. Pafnutie. Din 1718, dupa o viata de pictat biserici, Parvu Mutu s-a calugarit la Manastirea Margineni (actual penitenciar) luandu-si numele de Pafnutie. A murit la schitul Robaia din Arges (azi manastire) in anul 1735.

La biserica Coltea pictura acestuia se mai pastreaza in pridvor. In biserica aceasta apartine unui alt mare pictor: Gh. Tattarescu.

Trecand acum cateva zile pe langa aceasta biserica, am zis sa intru putin si pentru ca era in drumul meu si pentru a mai privi anumite detalii de pictura si nu numai. Am stat vreo 25 de minute 🙂 Printre altele, in pridvor, la ancadramentul usii observ o mica reproducere, ii fac o poza pentru a compara cu alte aspecte din alte biserici. Am o intreaga baza de date cu picturi, detalii, stiluri, pisanii, morminte, cruci… Si o sa spun si de ce, cu toate ca parca am mai zis 🙂

Pai, te apuci de un lucru, sa zicem de pictura lui Parvu Mutu. Si mergand pe acest fir, nu intalnesti doar pictura lui ci si alte aspecte care te intereseaza. Si nu ai cum sa le omiti. Motiv pentru care am zis sa deschid mai multe lucrari, sa le fac in acelasi timp, adica sa nu stau doar cu pictura lui Parvu, ci sa merg si cu altele in paralel. Ca daca te axezi pe un singur lucru, fie le uiti pe celelalte intalnite, fie nu le mai intelegi contextul ulterior. Ideea mea este ca atunci cand prinzi informatia, o notezi, o pozezi, o asezi, o pastrezi.

Iata detaliul de la biserica Coltea:

Pozez si plec repede pentru ca intarziam unde aveam intalnire de serviciu.

Merg, traversez, cu ochii in toate partile, Bucurestiul e zgomotos rau de tot dar se intampla si atatea chestii faine in el…

Cand, in dreapta mea vad un anticariat. Demult nu mai intrasem intr-unul, sa mai ma uit la cartile mai vechi. Ma uit la ceas si parca daca mai pierdeam un 5-10 minute si pe la anticariat, parca tot ajungeam la timp 🙂 Ma gandeam ce poti sa vezi in 5 minute, poate ma fura peisajul si uit sa mai plec. Pana la urma, hai sa intru. Mii de carti… ma duc pe la cele de Istorie, macar erau cateva sute. Iau cateva carti, ma uit prin ele, la 800 lei si 600 lei le cam lasi pe altadata :))) Si o carticica mica imi atrage rapid atentia. Se numea „Vulturul cantacuzin”. O scot, vad pe coperta o imagine cu vechea manastire Sinaia, citesc Cuprinsul, dau 2-3 pagini din cele vreo 150 cate avea, vad ca pare interesanta. Ma uit pe spate, avea pretul de 6 lei in anul 1975. Cei de la anticariat lipisera si ei o eticheta mai sus putin de vechiul pret si scrisesera 5,99 lei 🙂 Tot 6 lei! Am luat-o la acelasi pret ca in anul aparitiei 🙂 ca sa o citesc pe tren.

Manastirea Sinaia e jos in stanga

Cartea s-a dovedit foarte interesanta, se referea si la biserica de la Cotroceni, autorul surprinsese locasul religios inainte de demolare… multe alte referiri la ctitorii cantacuzine si, mai interesant decat orice, la o pagina gasesc ce pozasem si eu mai devreme cu cateva ore la biserica Coltea:

Acel mic detaliu

Imi zic, ia uite ce fain… si autorului i-a atras atentia chestia asta. Ar fi putut sa se concentreze pe alte detalii. Mi se parea interesant ca la scurt timp, gasisem printre sute de carti, o carte cu exact detaliul ce-l pozasem la biserica. Pai, daca tot m-am intersectat cu problema, incep sa caut putin… era clar ca este reprezentarea unui evanghelist. Si evanghelistul care apare alaturi de un inger este… Matei. Si m-am dus cu Matei, cum se zice… dar asta e alta poveste!

….

Sa trec la GDPR, Regulamentul european cu protectia datelor cu caracter personal 679/2016. Din aprilie tot incerc sa scriu un articol detaliat pe tema aceasta, pentru ca am fost la un curs profi in domeniu si am avut si colegi din toata tara bine ancorati in realitati cat si personal de specialitate. Nu am reusit sa scriu pentru ca nu am avut timp si pentru ca am multe alte subiecte, unele mai faine ca altele…

O sa scriu cateva detalii in legatura cu blogul si nu doar…

Regulamentul acesta se aplica si atat. Noi, ca tara, nu-i mai putem face nimic. Nici sa adaugam, nici sa interpretam, se aplica si atat. La directivele europene le-am mai sucit noi pe ici, pe colo, insa la regulamente nu se umbla. Timp de studiere si de pregatire a implementarii am avut vreo 2 ani, dar stiti ca noi tot traim cu impresia eronata ca vedem noi atunci, ca daca suntem mai multi, nu avem cum sa o patim toti… ca ne descurcam la momentul respectiv. Si, surpriza, a venit momentul! Majoritatea e haotica, speriata, derutata, informatiile sunt contradictorii. Adevarul e ca noi, ca de obicei, ne-am apucat de implementare pe ultima suta de metri si doar de teama amenzilor uriase… de 10-20 milioane de euro sau 4% din cifra de afaceri.

Sunt multe de spus pe subiectul acesta, sper totusi sa revin cu un articol mai mare. In principal, as vrea sa retineti ca asta nu inseamna ca atunci cand mergi sa te cazezi, refuzi sa arati cartea de identitatea 🙂 Regulamentul e binevenit pentru ca acele celebre schimburi de baze de date devin ori istorie, ori infractiuni. Daca tu primesti oferte pe mai departe de la cineva, si acel cineva nu are acordul tau, il poti atentiona ca asa e politicos sau, daca tot insista, il poti reclama la autoritatea din domeniu. Nu are voie nimeni sa-ti proceseze datele personale fara consimtamantul tau. Evident ca daca tu ai adresa de e-mail, ca mijloc de contact public nu ai de ce sa te superi ca eu te contactez si iti trimit oferte, pentru ca e publica. Ma bagi la Spam sau dai Unsuscribe, imi zici ca nu vrei… 🙂

Chiar daca tu ai postat pe Facebook, poze cu tine sau comentarii despre nu stiu ce situatii, daca i se da cu share si tie ti se aduce un prejudiciu, te poti adresa Facebook, autoritatii… si aici e mult de povestit. Chestia cu postatul nr. de masina care arunca gunoi, ca este ala necivilizat si il faci tu de rusine ca e porc si nu mai stiu cum 🙂 nu mai e in regula sa o postezi, poate doar pe grupul de prieteni si sa nu vada respectivul porc. Vreau sa spun ca nu doar institutiile, firmele au tot felul de obligatii ci toti avem… e vorba de a nu face altuia ceea ce nu vrei sa ti se faca tie! Asa cum se intelege, povestea e cam lunga si de aceea nu am avut timp sa o alcatuiesc. Cine nu stie cum sa procedeze… mergeti pe mana bunului simt si nu aveti cum sa gresiti.

In ceea ce priveste acest blog:

Oricine a postat un comentariu pe acest blog care poate duce la identificarea sa ca persoana iar acest lucru ii aduce un prejudiciu, imi poate spune si-l sterg sau il modificam. Nu am mult de lucru, chiar daca sunt vreo 20.000 de comentarii, pentru ca stiti una din regulile de baza „a comenta pe aici este un privilegiu si nu un drept”. Prin asta am dorit sa se inteleaga ca exista o limita in exprimare, ca poti scrie orice absurditate sau injurie, nu inseamna ca se si publica. Ca fost jurnalist stiu perfect cum sta treaba cu libertatea de exprimare. Ca tu il injuri pe nu stiu cine si tu vrei ca eu sa-ti postez tampenia, nu are de-a face cu  libertatea de exprimare.

Probabil sunt mii de adrese de e-mail, nu le-am stocat niciodata, ca nu ma intereseaza, ca nu au la ce sa-mi foloseasca. As vrea sa atrag atentia ca exista posibilitatea ca atunci cand exista suspiciuni intemeiate ca eviti aplicarea Regulamentului si ai ca scop colectarea de date personale pentru a le folosi fara consimtamintele oamenilor respectivi, o poti pati destul de nasol. Absolut orice calculator de pe care operezi un blog, site, program de gestiune etc, poate fi verificat de reprezentantii legii. Eu, de exemplu, ca sa alcatuiesc acum o baza de date cu toti cei care au comentat pe blog, ca sa fie legal, ar trebui sa am acordul tuturor, sa-l intreb pe fiecare in parte. Si nu doar atat, ci sa-i si explic in ce scop ii pastrez e-mailul si cat timp.

Ar trebui sa mai stiti, fara a cadea in extreme si in scenarii, ca oriunde aveti date cu caracter personal, puteti interveni oricand pentru stergerea lor. Acest lucru nu inseamna ca veti fi uitat total ci ca nu veti mai fi deranjat de cel/cei in cauza. Dvs. nu aveti cum sa dispareti din peisajul unui magazin online de exemplu, pentru ca astia au obligatia sa pastreze unele acte niste ani. Treaba e ca nu va vor putea trimite oferte si nici nu vor putea transmite altora informatiile de contact ale dvs. Deci, in timp, toate legile nationale vor trebui armonizate cu acest Regulament… de la legea arhivelor, Codul Fiscal, vechea lege cu datele personale… Regulamentul este peste orice lege nationala!

Mai trebuie spus ca securitatea acelor adrese de e-mail este asigurata de platforma WordPress, care e mult mai sigura decat un site propriu sa zicem. Si aici mai trebuie sa adaug un lucru, daca iti sparge cineva site-ul este considerat incident de securitate si notifici Autoritatea. Si apoi… iei fiecare contact, e-mail, si-l anunti ca este posibil ca hackerii sa-i fi sustras adresa de mail. Din motive de siguranta, nu m-am conectat si nu ma conectez la blog niciodata de pe telefon.

Noua politica a C.F.R.-ului: Inchidem gari si „cumperi bilet” de la „naş”

Acest mastodont care se saboteaza singur de atatia ani, a mai gasit o metoda „ingenioasa” de a risipi banii. Trecand peste faptul ca majoritatea garilor sunt vai de ele si ca marea majoritate a vagoanelor sunt prost intretinute si mai prost salubrizate, investitiile si ideile lipsind cu desavarsire, cei care conduc C.F.R.-ul au mai gasit o „solutie”! 🙂

Probabil, cand se va descoperi „secretul” intoarcerii in timp, vor lua cei din viitor din hotii timpurilor noastre si-i vor da la schimb cu elitele duse de comunisti la lucrarile de la Canalul Dunare-Marea Neagra. Eu asa imi imaginez „dreapta Judecata” 🙂 🙂 🙂

Trecand peste acest exercitiu de imaginatie, nu de imagine 🙂 iata ceva din ispravile mintilor (i)luminate cine stie de ce interese, ale unora din C.F.R.

Astia nu s-au gandit sa investeasca in noi garnituri, sa puna niste usi, geamuri pe la gari, sa vopseasca vreun stalp cum e normal, sa schimbe un bec, din respect fata de oameni. Astia s-au gandit sa faca un program de vanzare bilete cam la fiecare gara din Valea Prahovei si nu numai. Rezulta doua concluzii clare din aceasta initiativa:

Prima: ca o parte din personalul garii a fost concediat.

A doua: se descurca fiecare calator cu controlorul.

Ce a rezolvat C.F.R.-ul cu aceasta masura? Pai sa va spuna cineva care foloseste poate si de 4 ori pe zi trenul. Adica eu!

Nu a rezolvat absolut nimic daca masura a fost gandita ca o eficientizare a companiei. Pur si simplu banii nu se mai duc pe bilete emise in casierii ci in buzunarul „naşilor”.

Precizare: mi-am adus aminte de ceva 🙂 Nu-i asa, ca atunci cand opreste trenul in gara de la Brazi, nu mai este covorul acela de gunoaie? Mai greu, dar cu teama de amenzile Garzii de Mediu Prahova, nesimtitii de acolo au ecologizat toate liniile pe sute de metri. De cate ori trec, ma uit!

Revenind,

In anumite intervale de timp, nu mai gasesti pe nimeni la gara sa-ti dea bilet. Pe un afis vezi programul si o lista de trenuri la care poti lua bilete din tren. Cand te urci in tren, controlorii se uita ciudat si nu prea stii de ce. Cu 90% dintre controlori discutia e de imprietenire 🙂 La fiecare tren, am vazut situatii din acestea. Prin urmare, incerc sa inteleg care este scopul inchiderii garilor???

La gara din Azuga

Program la gara din Poiana Tapului

Gara din Poiana Tapului dupa ce se inchide 🙂

La Breaza 🙂

Astia ori sunt prosti si au lasat la latitudinea nasilor solutionarea problemei biletelor ori sunt hoti si nasii au un plan de indeplinit din care dau si ei mai departe? Stiti ca si cei cu microbuzele de pe ruta Sinaia-Azuga, asta spun tot timpul: „Nu, dom’ne, noi trebuie sa facem planul zilnic!”. Mereu cand aud, ma gandesc ca bietii soferi sunt obligati sa indeplineasca cine stie ce plan… Este o fantezie sa crezi ca ar fi vorba pe undeva prin zona transporturilor din tara asta de vreun plan cinstit.

Sa zicem ca te afli langa Bucuresti, la Buftea, si e o zi de duminica. Vrei sa iei trenul. Pai, programul la bilete e pana la 14:30 🙂

Daca esti controlor si pleci cu Regio de 16:20 din Bucuresti spre Brasov, esti boier. Prinzi o gramada de gari inchise 🙂 Deschis e doar pe la Ploiesti, Campina, Sinaia, Busteni, Predeal… iar inchise sunt circa 20 de gari. La fel e si la trenurile de dimineata… mai ales in cursul saptamanii, cand e plin de navetisti.

Deci, inchizi garile unde ai un sistem de contorizare a biletelor si dai libertate controlorilor, adica intr-o zona unde nu stapanesti lucrurile? Ma intreb asa: ori e prostie, ori e hotie? Ca treaba buna nu e in niciun caz!

Azuga la Centenar: Cercetatorul Razvan Neagoe si jurnalele de front; Reconstituirea luptelor din muntii Azugii (I)

Stiti cum se spune, cand privesti doar langa tine, nu vezi ce se intampla in alte locuri! Cam asa stau lucrurile si cu acest an, Centenar-Marea Unire… Anul trece, noi cu gandul doar la ziua urmatoare, scapam ideea si imaginea de ansamblu. Poate ca nu toti, poate ca mai si lasam in urma fapte care sa arate ca macar intr-o zi, am facut si noi ceva pentru marcarea acestui moment unic. Cum am mai zis, noi un alt Centenar nu o sa mai prindem…

Se intampla la Azuga niste lucruri foarte frumoase…

Consilierul local d-l Mihai Grama si alte persoane, dar dansul este sufletul actiunilor la care voi face referire, au restaurat fantana monumentala ridicata in anul 1906, replica dupa fantana lui Manole de la Curtea de Arges. Tot in acest an, la Azuga va fi restaurat si bustul unui cunoscut general insa, despre aceste actiuni, voi mai vorbi pe viitor, fiind destule de ample.

Astazi, articolul meu se refera la un om de o mare valoarea morala, intelectuala, educat, cu bun simt, astfel de oameni sunt azi din ce in ce mai putini. Nu in ultimul rand, un om precis si un bun profesionist. De regula, nu prea ma inteleg cu oamenii exacti, pentru ca mi se par lipsiti de inspiratie, de imaginatie, mereu prinsi in canoane si reguli stricte, fara posibilitati de evadare si fara planuri umane. Matematica atunci cand e doar matematica, adica daca in tot ce faci folosesti numai exactitati, intrerupe in opinia mea, orice fel de evolutie. Numai ca, omul acesta este in multe feluri: si matematic, iese si in natura, calculeaza tot felul de chestii, cerceteaza… Deci, eu, in lumea mea :)) chiar sunt un fericit ca stiu astfel de oameni si numai cu voia lui Dumnezeu se intampla niste lucruri frumoase. Nu sunt cel mai credincios, nici pe departe, dar Dumnezeu e Dumnezeu si pot sa fiu inclus in randul la orice religie, secta, ca nu imi pasa. Aici lucrurile sunt clare, nu o dam cu inspiratia divina si alte zapaceli, Dumnezeu e Dumnezeu si punct 🙂

D-l Razvan Neagoe din Azuga, un om special, un tatic model ca asta omisesem, s-a gandit ca daca tot vorbim de Centenar si nu prea sunt initiative serioase la acest moment, sa faca el un lucru inedit si in acelasi timp serios si durabil. Prin urmare, a gasit un jurnal de front, o carte a unui combatant german, participant la luptele ce s-au dat in preajma orasului Azuga. Dansul s-a apucat de treaba si a inceput sa traduca tot ce scria despre aceste lupte. A realizat doua prezentari pe Facebook pana acum, aducand in atentia tuturor aspecte de care nimeni nu auzise.

Inclestarile din zona Azugii sunt prezentate in acel jurnal cu realismul acelor timpuri, ceva neobisnuit si mai greu de inteles pentru omul de azi, situat in spatii mult mai confortabile… atat fizice dar mai ales psihice.

Cu aprobarea d-lui Razvan, am copiat traducerea dumnealui pentru a se regasi si pe acest blog.

Articolul se numeste: „Azuga în Primul Război Mondial – în viziunea inamicului (partea I)” si a fost publicat la data de 17 mai 2018, pe Facebook. Adica de Ziua Eroilor:

Introducere:

La 100 de ani de la întemeierea României moderne și de la sacrificiul bunicilor și străbunicilor noștri în Primul Război Mondial, am ajuns să fim conduși de niște agramați, hoți și mincinoși proveniți, atenție, dintre noi și votați de noi cu mânuțele noastre.

Aș fi vrut să încep altfel, dar nu pot. Trebuie să aflăm unde am greșit și să corectăm; nu știu cum am putea altfel să onorăm mai bine sacrificiul celor care cu siguranță se așteptau la un altfel de viitor. De aceea, vă propun să privim puțin diferit Primul Război Mondial, care a lăsat urme adânci în jurul orășelului nostru: vă provoc să-l privim prin ochii celor care atunci ne erau dușmani.
Există în limba română multe lucrări despre Primul Război Mondial, unele foarte bine documentate și de-a dreptul monumentale. Există traduse în limba română chiar și memoriile generalului Erich von Falkenhayn, care a condus forțele germane în luptele din zona noastră.
Am găsit însă o carte scrisă de un ofițer german, Wolf Jan Dose, care nu a fost tradusă încă în limba română și care descrie în amănunt, „la pas” chiar, luptele din jurul Azugii din toamna anului 1916. Cartea a fost tipărită în 1922 la Hamburg. Am început să traduc special pentru voi capitolul 4, care tratează tocmai zona noastră. Veți regăsi multe locuri familiare, dar și unele care s-au pierdut în istorie (cum ar fi casele și funicularul de la Ritivoiu și calea ferată îngustă de pe Valea Azugii).
Vă invit cu drag la lectura primei părți – dacă vă simțiți în stare să citiți istoria nepoleită a luptelor din aceste locuri, din vremea eroilor pe care îi comemorăm astăzi.
Editia din anul 1922

REGIMENTUL 187 PE CÂMPUL DE BĂTĂLIE

Din povestirile camarazilor de regiment
Wolf Jan Dose
Capitolul 4: Bătălia de la Trecătoarea Timișului
După luptele de la Trecătoarea Vulcan, Batalionul 3 a părăsit zona Petroșaniului și a fost transportat pe traseul Muhlbach [Sebeș], Hermannstadt [Sibiu] și Forgars [numele german corect este Fogaras, adică Făgăraș], până la Sarhany [corect: Sarkany, adică Șercaia]. Apoi au urmat câteva zile de marș prin zona Brașovului către Trecătoarea Altschanz [Pasul Predeluș]. Aici, pe 16 octombrie regimentul a preluat comanda batalioanelor 1 și 3, care se aflau, conform rapoartelor, în poziție pe înălțimile de la Schanzpass [Trecătoarea Predealului].
Trecătoarea Timișului, aflată în fața Predealului, era păzită de regimentele noastre surori și de Divizia 51 de trupe ungare. Pentru a forța această trecătoare, regimentul 187 a primit ordinul de a începe deplasarea, în dimineața zilei de 17 octombrie, către culmea înaltă de 1000 m și deci către spatele inamicului. Batalionul 2 cu plutonul de mitraliere Grothues trebuia să urce către Lacul Roșu cu ajutorul unui funicular. În același timp, Batalionul 3 va înainta din direcția Paltinu spre Clăbucetul Azugii. Cele trei companii rămase din Batalionul 1 vor prelua paza Trecătorii Predealului precum și a flancului stâng al Batalionului 3. Un participant al Batalionului 2 a făcut următorul raport privitor la zilele bătăliei:
Ghereta de graniceri
„Pe 16 octombrie am mărșăluit către Trecătoarea Predealului și ne-am odihnit la o gheretă de grăniceri. Am luat prânzul în comun. De mult timp așteptam poșta și aprovizionarea, care avea să ne aducă dulciuri și țigări. Am așteptat toată ziua, plini de nerăbdare. Chiar când pornisem din nou marșul, căruța de aprovizionare a sosit. N-am apucat să ne bucurăm de ea, pentru că a trebuit s-o tragem peste munte. Așa că, indiferent ce încercăm să facem, nouă niciodată nu ne merge bine. Așa că, oricând apare un lucru bun, trebuie să ne bucurăm.
Caruta de aprovizionare
Se pare că cineva se interesa de noi, pentru că, lucru curios, când s-a dat stingerea am găsit un strat de o jumătate de metru grosime de paie. Le pasă de noi doar în situații speciale. N-am irosit ocazia, și am dormit bine înveliți pe stratul moale. Focul ardea mai tare pentru că ofițerii plecaseră la o ședință informativă la biroul vamei. Odată cu plecarea lor, nu ne-a mai deranjat nimeni.
Cam pe la ora 2 noaptea am fost treziți și am primit ordin să ne pregătim de plecare. Din obișnuința căpătată la instrucție, ne-am îmbrăcat pe întuneric, am strâns lucrurile și am așteptat în picioare, unii dintre noi încă somnolenți, în aerul rece al nopții. Apoi batalionul s-a pus în mișcare. Mărșăluiam în coloane lungi, pe muchia unui deal. Apoi marșul a devenit tot mai dificil. Poteca spălată de ploi a pătruns într-o pădure întunecată și mersul era foarte dificil. Te împiedicai de rădăcini și de buturugi de copac. Se auzeau înjurături când cineva călca într-o groapă ascunsă. Trebuia să ținem fiecare aproape de cel din fața noastră. Nu ne mai era frig, ne-am desfăcut gulerele și ne-am împins căștile spre ceafă. Din spate auzeam uneori „stop” și „s-a rupt șirul”, însă noi continuam încet înainte. Din când în când ne loveam de câte un camarad rămas în urmă, care nu se dădea din drum. Într-un sfârșit, a început să se lumineze. Pădurea a început să se rărească. Am mărșăluit până pe muchia abruptă a muntelui. Ne-am întâlnit cu patrula de cercetași care ne asigurase drumul. Aici ne-am oprit.
Aveam o vedere minunată asupra văii și puteam vedea o mulțime de munți și dealuri. Cerul era foarte senin și bătea un vânt rece peste creastă, care ne-a înfrigurat și care vălurea iarba uscată care crescuse în pâlcuri, ca niște tufe. Poteca cobora în valea din partea cealaltă.
Compania noastră constituia vârful de atac. Asta însemna că trebuia să-i atacăm pe români în spatele pozițiilor lor, sau trebuia să mărșăluim către flanc pentru a ușura atacul austriecilor. Românii, cel mai probabil ascunși pe dealul acoperit de pini de sub noi, observau urcarea noastră. Ei puteau determina cu ușurință cu ajutorul hărților, exact muntele pe care ne aflam. Nu era niciun alt drum către vale, astfel încât reperele de pe hartă erau clare.
Drumul era chiar minunat. Sub noi era valea acoperită de ceața dimineții. Lângă noi erau muchii abrupte și poieni încă acoperite de iarbă. La stânga erau câteva ravene. Dacă priveam în spate, vedeam întregul batalion mișcându-se ca un șarpe, pe un singur rând, peste stâncile goale. În aerul curat, oamenii se vedeau incredibil de clar. Dacă românii erau într-adevăr sub noi, atunci cu siguranță ne văzuseră de mult și ne așteptam în fiecare moment să fim întâmpinați de o ploaie de șrapnel. Probabil așteptau să ajungem mai aproape, ca primirea să fie și mai „caldă”. Avangarda intrase în pădure. La dreapta se vedeau mai multe colibe acoperite cu paie. Avansul se făcea cu intermitență, cu o prudență din ce în ce mai mare.
Dintr-o dată, chiar când am ajuns la marginea pădurii, noi cei din față am auzit două-trei focuri de armă. Acum știam că suntem în apropierea românilor, și că lupta va începe curând. Totuși, s-a făcut liniște. Avangarda întâlnise un post de santinelă care s-a retras repede. Inamicul nu părea să fi fost alertat de sosirea noastră.
În spatele nostru, batalionul se mișca încet înainte. Singurele zgomote erau făcute de lopețile pentru săpat tranșee și cănile prinse pe echipament. Am traversat niște desișuri de conifere și ne-am oprit la marginea pădurii. În față aveam o pășune și apoi muntele pe care trebuia să-l atacăm. O priveliște cum rar întâlnești ni se arăta vederii, pe partea cealaltă a văii, dincolo de câteva case mici, era o locomotivă cu aburi. Românii, mulți dintre ei în cămăși, încărcau lăzi și saci în tren.
Funicular Valea Azugii (Retivoi)
Era ora 8 dimineața; trebuia să începem atacul la ora 10, pentru că atunci trebuia să avem suportul artileriei noastre pe această parte a muntelui. Ceea ce nu era în favoarea noastră era faptul că nu ne puteam opri aici ca să mâncăm, din cauza acestor oameni aflați în zonă. Așa că trebuia să mai avansăm. Nu știam cum urmau să decurgă lucrurile. Am auzit un foc de armă tras din direcția în care înaintam. Românii au dispărut rapid de pe lângă case, trenul a scos abur cu putere și a început să ia viteză în vreme ce oamenii noștri trăgeau asupra locomotivei. Caii care erau legați în apropiere s-au speriat de focurile noastre de armă și au fugit. Câțiva români au încercat să scape cățărându-se pe o muchie abruptă, dar au fost opriți de puștile noastre.
Primele focuri de răspuns au șuierat printre pini. Nu mai puteam rămâne aici, o decizie trebuia luată rapid. Compania noastră a ieșit de la adăpostul pădurii. Am traversat terenul deschis cât am putut de repede ca să ne adăpostim în spatele terasamentului. Gloanțele ne șuierau pe deasupra capetelor. În timp ce alergam, am văzut că imediat în fața terasamentului curgea un râu destul de lat. Albia era adâncă, dar apa era mică și se vedeau pietrele de pe fund. Fără să avem timp de gândire, am făcut câte un salt mare în apă și am traversat-o fără să luăm în seamă că apa ne ajungea până la mijloc și că stropii ne săreau până la urechi în timp ce alergam. Gloanțele românești șuierau în stânga și în dreapta și cădeau în apă în fața și în spatele nostru. După ce ne-am oprit ca să ne tragem răsuflarea, am observat repede că se trăgea dinspre vârful muntelui.
Am mers puțin de-a lungul malului până la o cotitură, dar aici malul coborâse până la nivelul râului. Am avansat spre stânga ca să ne adăpostim după case, și de aici am răspuns focului dinspre munte.
Niște români au fost scoși dintr-o casă, patru sanitari și un ofițer rănit. Ofițerul era foarte supărat și gălăgios, iar sanitarii nu voiau să-l bandajeze și să-l transporte pe ofițer. Auzind indignarea noastră, s-au repezit imediat să-și facă datoria. Oamenii noștri au năvălit mânioși în beciul casei, pentru că românii îl împușcaseră pe unul de-ai noștri care tocmai negocia cu ei.
Din zona protejată de case, auzeam în spatele nostru o ploaie constantă de gloanțe. I-am întrebat pe sanitari dacă mai erau alți români în spate. Au spus că nu, dar nu prea i-am crezut. Doar la adăpostul întunericului am ieșit, pentru că o parte din oamenii noștri fuseseră împinși înapoi și nu puteam decât să le oferim acoperire. Românii de pe creasta muntelui erau menținuți sub foc cel puțin pentru a-i ține sub tensiune și a le îngreuna acțiunile.
Am pornit din spatele casei către vârful muntelui. Muntele era abrupt și acoperit cu brazi atât de deși precum țambrele dintr-un gard. În lăstărișul des am văzut un român rănit. Când treceam pe lângă el, și-a luat pușca și a îndreptat-o spre unul din soldații noștri. Un alt soldat, care era în apropiere și a văzut ce încerca să facă, l-a împușcat de la mică distanță.
În fața noastră nu păreau să fie români. Gloanțele lor ne treceau peste capete, în pădurea în care se oprise o parte din batalionul nostru. Înaintam foarte greu. Noi nu trăgeam, doar avansam cu multă prudență; din când în când găseam câte un soldat român mort. Mai sus, copacii erau mai mari dar tot apropiați. Când am ajuns la albia secată a unui pârâu, am văzut pentru o clipă că flancul drept al liniei noastre de tragere rămăsese în spate, la un unghi drept. La stânga noastră, românii începuseră să tragă cu un tun anti-infanterie către vale. Ne-am apropiat de tun; zgomotul fiecărei trageri devenea tot mai puternic.
Din stânga, o voce s-a auzit dintre copaci: „Mai avem legătură cu flancul stâng?” – „Jawohl!”, a venit răspunsul. Apoi, „Mai avem legătură cu flancul drept?” (Nu mai vedeam pe nimeni la stânga mea, așa că m-am aliniat când am auzit vocea.) Imediat a venit și răspunsul, „Jawohl!”. Atunci, prima voce a ordonat, „Înainte marș!”, comandă primită în liniște de către soldați. Am înaintat fără să întâlnim inamicul. Sigur, se auzeau focuri de armă, dar tunul a fost curând redus la tăcere.
Privind în jos, aveam o vedere foarte bună asupra văii. Se vedeau câțiva soldați grăbindu-se într-o poiană, cel mai probabil erau cei responsabili cu muniția. În alt loc, părea că se adună alți soldați. În orice caz, părea că e grabă mare acolo jos. Probabil valea încă era sub tirul puștilor românilor.
Situația de jos contrasta mult cu liniștea de la noi. Tot ce am auzit au fost întrebările despre flancuri și comanda de înaintare.
La dreapta mea, legătura era întreruptă după cel de-al doilea om, și nu puteam să mai vedem pe nimeni. Nu știam de cât timp se pierduse contactul. Ne-am deplasat către locul din care venea vocea, spre stânga. Era un Feldwebel [plutonier] însoțit de un soldat, care observase că ne distanțasem de restul oamenilor. Ne-am oprit și am încercat să reluăm legătura cu cei din stânga. Frumoasă situație. După toate discuțiile și părerile militare, n-am reușit nimic astfel încât până la urmă am tăcut toți.
Am ascultat și în dreapta, și în stânga, printre copaci, pentru că o linie de asalt nu poate înainta fără zgomot. N-am auzit nimic, liniștea era totală. Plutonierul voia să cheme din nou pentru a fi auzit de ceilalți, dar noi l-am sfătuit să n-o facă, nu era indicat să vorbim tare sau să strigăm. Nu știam care e situația exactă din zonă și nici situația din fața noastră.
Ne-am oprit sub niște brazi mari. Păream să fim în vârf sau aproape de vârf, deoarece muntele era mai abrupt și se vedea cerul prin coroanele copacilor.
Era clar că rămăsesem complet singuri în desișul încâlcit. Nu auzeam nici români, nici germani. Era foarte liniște, însă știam că sunt încă români în zonă care ne-ar putea opri înaintarea.
Să ne întoarcem? Nu, asta nu puteam face. Și apoi, unde să ne mai întoarcem? Una peste alta, eram foarte obosiți dar satisfăcuți pentru că înaintasem atât de mult pe munte. Aveam patru puști și două revolvere. Am hotărât să înaintăm cu prudență, ce putea să se întâmple? Era posibil ca românii să fi părăsit vârful muntelui, se mai întâmplase acest lucru de multe ori. Sau poate că cineva din stânga noastră a ajuns deja pe vârf, deoarece părea că linia de asalt se deplasa în acea direcție.
Atenție! În spatele unui copac stăteau doi români, fără arme. Le-am făcut semne ca să se apropie de noi, dar nu păreau să înțeleagă instrucțiunile noastre. Nu înțelegeam de ce.
Când ne pregăteam să reluăm înaintarea, chiar lângă noi a început un zgomot înfiorător. Înapoi, spre dreapta, pe la jumătatea pantei. Zgomot mare, cum se mai întâmplase și la Crivadia. Românii contraatacau, undeva acolo străpunseseră linia noastră. Ai noștri erau atât de departe! Și din stânga a început să se tragă, către vârf. Era mai bine să ieșim din situația aceasta și să ne întoarcem la companie. În acel moment, ramurile desișului au dat la iveală niște mâini îmbrăcate în maro care l-au apucat pe plutonierul care mergea puțin înaintea noastră. Au dispărut imediat, împreună cu cei doi români pe care îi capturasem.
Ne-am dat seama atunci cât de periculoasă era deplasarea prin acest lăstăriș des. Desișul se închidea în urma noastră pe măsură ce ne grăbeam spre vale, cât de repede ne permitea echipamentul și terenul. Coboram spre ceea ce credeam că e compania noastră, jos în vale.
În spatele nostru, cineva a început să tragă dar s-a oprit repede. Zgomotul a coborât în vale. Dintr-o poziție favorabilă, puteam să-i vedem pe români departe în jos, la dreapta frontului nostru. Începuseră să coboare de pe munte. Trebuia să ne deplasăm către stânga, ca sa nu ajungem între români și linia de tragere a batalionului nostru.
Dintr-o dată, cineva a început să tragă către noi. Erau ai noștri, care ne-au recunoscut repede și au încetat focul.
Companiile (mai erau încă una sau două pe poziții) se strânseseră undeva lângă case. Acum avansam mai relaxați, dar în formație strânsă. Eram cu toții de acord că trebuia să le facem românilor o primire „călduroasă”. Ei tocmai pătrundeau în vale dinspre munte. Comandantul companiei mele a fost bucuros să vadă că ne-am întors, și i se părea hazliu că ne-am întors atât de mânioși. Ne-am poziționat aproape de el, și am așteptat să vedem ce se întâmplă. Românii n-aveau nicio șansă. Pinii nu erau foarte deși în acel loc.
După o vreme, am descoperit câțiva români printre copaci. Își puseseră căști germane și trăgeau din spatele copacilor. Mișcarea crengilor îi dădea de gol. Puteam vedea locul în care urma să apară vreunul din desiș.
Dintr-o dată, românii au început să vină în număr mare peste vârf, funicularul s-a oprit după o distanță scurtă și am putut vedea că erau neînarmați. Apoi s-au dus într-o parte, printre brazi.
Din partea noastră se trăgea sistematic și precis.
Avansam încet. Linia de asalt căpătase o mișcare disciplinată și fără întreruperi. Din nefericire, o mitralieră de-a dușmanului a deschis focul asupra noastră din partea stângă. Am avut noroc și nu a pricinuit decât două răni superficiale, nimic altceva. Focul a fost curmat de câțiva oameni de-ai noștri, care au distrus rapid și precis echipa incompententă care manevra mitraliera.
Deodată a izbucnit un zgomot ca de furtună, care creștea în intensitate. Ca un stol de păsări furioase, s-a prăvălit asupra noastră un intens foc de artilerie. Proiectilele zburau pe deasupra noastră și explodau lângă creasta muntelui. Zgomotul stâncilor și al pământului ce se prăbușea se auzea precum cavaleria în galop. Trebuie că era un tun de foarte mare calibru. Era exact ce trebuia pentru a distruge creasta. Avansam din ce în ce mai mult. Românii părăsiseră creasta și se retrăseseră către linia de apărare a Clăbucetului Azugii.
Ne-am dat seama dintr-o dată că ne aflam destul de sus, și puteam vedea dacă pozițiile române fuseseră eliberate sau dacă aceștia erau încă în tranșeele de pe vârf. Am trimis o patrulă să verifice. Până atunci, linia de asalt aștepta într-o poziție favorabilă. Ne întrebam cât o fi ceasul, părea să se apropie seara și ne era foame și sete. Întreaga zi alergaserăm peste tot cu echipamentul greu la noi și abia dacă ne udasem buzele cu puțină apă din bidoane. Mai era și foarte cald. Soarele arsese toată ziua deasupra noastră. Aveam de mâncare doar pesmeți soldățești. Câțiva soldați fuseseră trimiși jos în vâlcel să aducă apă. Contează enorm dacă rucsacul din spate nu atârnă prea greu. S-au tras câteva focuri, noi am auzit doar unul sau două, dar în general era liniște în pădure. Patrula s-a întors repede și ne-am continuat avansul. Românii dispăruseră.
În câteva minute am ajuns în vârf. Abia atunci ne-am dat seama cât de aproape fuseserăm de pozițiile românilor. Erau morți și răniți peste tot. Nu doar artileria făcuse asta, și focul infanteriei fusese foarte distructiv. Corturi, mese, echipament telefonic, mâncare, un vin excelent în bidoane de aluminiu, tot felul de lucruri, echipament, bocanci și veste din blană de oaie erau împrăștiate peste tot. Părea că trupa fusese de artilerie, pentru că nu erau înarmați cu puști vechi ci cu carabine (cele austriece erau foarte elegante), care ne-au atras numaidecât. Avuseserăm dreptate, era un tun aici, unul mic cu care nu se trăsese. Puțin mai departe era unul mai mare.
Pe partea celaltă a muntelui am văzut un vâlcel îngust care se termina în munte, bine acoperit cu conifere. Austriecii, care se aflau la dreapta, ne-au întâmpinat cu o salvă care ne-a șuierat pe deasupra capetelor. A trebuit să fluturăm steagul nostru negru-alb-roșu ca să știe că suntem noi.
Ne era greu să înțelegem de ce au părăsit românii acest munte. Erau foarte bine amplasați și mult mai puternici decât noi.
Companiile s-au poziționat și patrulele au pornit în cercetare până la Clăbucetul Azugii, care era de asemenea părăsit și pe care urma să-l atacăm.
Cratere de obuze pe Clabucetul Azugii in zilele noastre.
VA URMA…
….
Iata, asadar, cum un OM, pune o caramida la istoria acestor locuri! La peste 100 de ani de la aceste lupte, inca nu stim totul despre luptele din Primul Razboi Mondial, date prin paduri si munti pentru apararea Vaii Prahovei.
Multumim, Razvan Neagoe!

Traseul turistic: Breaza – Crucea de pe dealul Gurga

O excursie simpla, de scurta durata, vreo ora si un pic poate… Am iesit intr-o zi de la primaria din Breaza si mai aveam o ora si ceva pana la tren. Deci, m-am dus pana la „sora mai mica a Crucii de pe Caraiman”, ca asa i se mai spune.

Intai pe str. Victoriei

Marcaj punct galben… „Daca respiri o zi aer de Breaza atunci, viata ta se prelungeste cu o ora!” 🙂

Urmand marcajul – spre str. Carierei

In sfarsit ies din oras. Traseul ocoleste destul de mult pe strazile orasului, trebuia sa ma duc eu mai direct 🙂 Dar am recuperat la coborare.

Parleaz 🙂

Am intrat in traseul cu banda galbena si l-am tot tinut apoi pana la coborare.

Crucea de pe Gurga a fost ridicata la initiativa generalului Ion Manolescu din Breaza. Am mai vorbit despre acesta in articole anterioare.

Corect! „Gradul de cultura si civilizatie al unui popor se vede in felul cum stie sa-si cinsteasca eroii…”.

Ridicata in anul 1930

Am prins salcamii infloriti, sunt vreo 2 saptamani de atunci.

Am coborat pe alt traseu mult mai direct si am iesit undeva in Breaza de Jos.

Traseul e foarte simplu… si intr-o zi mai calda poti face pe acolo vreo 2 ore, intr-un circuit, sa mai si stai la soare…

Iata si 2 imagini mai mari:

Am mai stat si un sfert de ora pana a venit trenul:

Mersul trenurilor la Breaza

Se intampla la Busteni…

Spre deosebire de Sinaia si Predeal, Busteniul nu are inca o echipa la Centrul de Informare si Promovare Turistica a carui preocupare exclusiva sa fie promovarea statiunii de la poalele Caraimanului. Noroc cu diferite conturi de pe Facebook de unde isi mai ia lumea cate o informatie. Actiuni, articole la zi despre acest oras lipsesc cu desavarsire.

Daca ne uitam la Centrele din orasele amintite, pai cei de acolo mai si fac. Gandesc tot felul de actiuni, pun in scena actiuni specifice, se ocupa de imaginea orasului. Nu doar acestia, dar sa ne uitam si la Breaza si Campina…

Am zis sa scriu un mic articol, ca se mai intampla si la Busteni tot felul de lucruri faine. Plus ca este orasul din Valea Prahovei cel mai bine asfaltat. Iar luna aceasta s-a asfaltat si drumul dintre Busteni si Gura Diham. Deci, nu mai dai cu masina prin gropi si nici nu te mai umpli de praf… Se ia de acum o taxa justificata de acces pe acel drum.

Iar centrul Busteniul chiar arata bine. De 1 Mai era singura statiune a zonei care avea deja centrul prin de flori, asteptand turistii asa cum trebuie…

Ideea este ca se intampla multe lucruri bune la Busteni dar nu are cine sa vrobeasca despre ele. Iar acest lucru trebuie facut de o autoritate ca sa insemne ceva…

Pana atunci iata cateva aspecte surprinse trecator:

Construirea unui nou podet peste paraul Valea Zamorei. Cel vechi arata rau de tot…

Si gradinita din Poiana Tapului s-a ales cu un gard nou.

E destul de frustrant sa vezi ca se intampla lucruri bune in orasul tau si ca nimeni nu vorbeste despre ele. Nici macar localnicii, de parca ne plac doar stirile negative…

Cand ma gandesc ca Predealul si-a afisat valorile locale pe o scena, ca si-a scos copiii pe strada la concursuri, ca in curtea unei manastiri si-au dat mainile tineri si batrani, institutii si cetateni, ma intreb: de ce nu se poate peste tot? Si cine stie ce mai pregateste Sinaia, ca e cam tacere pe acolo. Si acestia cand tac, inseamna ca lucreaza de zor la ceva 🙂

Sa reamintesc ca, totusi, la Busteni s-a organizat o manifestare serioasa si solemna dedicata Centenarului si eroilor sub egida CPPI Busteni… cu o participare reprezentativa.

Busteniul are ce sa arate… are muzeul „Cezar Petrescu” cimitir de eroi, monumentul eroului Constantin Musat, 3 biserici, una Domneasca, o manastire renumita, un centru cultural, un centru al ariei protejate, atractii naturale, multe altele… plus o serie de hoteluri si pensiuni care foarte rar au fost cuprinse sub o sigla comuna…

Prin centru

De asemenea, la curatenie, la ridicatul deseurilor, orasul e din nou fruntas in Valea Prahovei. Mai curat ca Busteniul nu e niciun oras pe aici… Cei de la Comprest fac la noi o treaba excelenta.

La final… o sa semnalez aparitia editiei cu nr. 2 a cartii „Crucea Eroilor de pe Muntele Caraiman” a d-lui Paul Adrian Cristescu.

Cine doreste sa comande o carte il poate contacta pe autor dupa nume pe Facebook.

Mai sunt multe enigme de dezlegat la acest monument. Concluzia mea, legata de provenienta fierului de la Cruce, este aceea ca acesta provine de la podurile feroviare din Valea Prahovei aruncate in aer de Armata Romana, in timpul retragerii in Moldova din toamna-iarna lui 1916. Sunt si ferm convins ca nu are nicio treaba cu Resita desi o sustin atatia. Este in opinia mea doar o chestie de patriotism exagerat. Evident ca sunt la baza niste verificari, nu vorbesc asa… Suplimentar, desi cercetasem personal monumentul in urma cu ani de zile, l-am rugat si pe d-l Cristian Laurentiu, cel care face poze de pe Cruce, sa se uite cu atentie daca vede pe vreo bucata de fier vreun cuvant. A pozat si cercetat toate partile de fier ale monumentului mult mai bine ca mine si nu e nicio Resita. Asa cum nici pe Turnul Eiffel nu apare Resita…

Zilele Predealului 2018: intre concursuri, concerte, vanatori de munte si prezentarea personalitatilor locale

Episodul 2 de la Predeal. Ziua de sambata a fost si ea la inaltimea celei de vineri.

Evenimentul de la Predeal, din week-end-ul ce s-a incheiat, a avut tot ce trebuia si a fost pentru oricine. Si pentru localnici, si pentru turisti. Cine a ales sa viziteze Predealul in aceste zile a avut multe de vazut.

Sambata, de la ora 10 a inceput Crosul:

Baieti la start

Alergare pe strazile orasului

Statiunea celor 4 anotimpuri

Castigatorul, un vanator de munte

Cei mici-mici

Nici nu conta ploaia 🙂

Fetele cu nimic mai prejos decat baietii

Baietii incurajand fetele concurente

Mica dar atat de inimoasa… o manifestare live a spiritului predelean

Eroii din prezent

Vanatorii de munte au organizat un exercitiu, o simulare cu niste teroristi care iau un ostatic… Ulterior, echipele de vanatori de munte actioneaza pentru eliberarea ostaticului si eliminarea teroristilor:

Momente de prietenie inainte de actiune…

Pompierii si ei la posturi

Cateva persoane se ascundeau de ploaia marunta.

Si gata, ostaticul ajunge pe mana teroristilor si intervin vanatorii… organizati in 2 echipe.

Focuri de arma…

Un Aro ajunge pe pozitie si cu ajutorul lui se monteaza o tiroliana…

Ostaticul e salvat si coborat in siguranta.

Vanatorii se retrag, misiunea e indeplinita.

Concluzia: a iesit perfect!

Lumea aplauda indelung…

Monumentul Eroilor Ceferisti

Au urmat alte concursuri si apoi tot felul de premieri, pentru ca inainte de concerte sa se puna in scena un admirabil „recital” de vedete locale. Organizatorii au dorit sa-i prezinte tuturor, pe cei care au facut anumite lucruri pentru Predeal. De la educarea a generatii de copii la investitori, la sportivi etc.

In spate, o alta persoana de mare anvergura a Predealului… a fost peste tot in aceste zile. E clar, Predealul are echipa si aceasta organizeaza tot felul de actiuni…

„Sufletul Centenarului la Predeal”, aceasta e clar 🙂 Vorbind despre Cartea Centenarului ce va trece in acest an pe la fiecare localnic.

Directorul Centrului National de Informare si Promovare Turistica si primarul in functie, d-l Flesieru

D-l Zangor: „Eu sunt a 4-a generatie, familia Zangor a fost prima familie stabilita la Predeal”.

Rand pe rand, au fost strigate si invitate pe scena tot felul de personalitati predelene…

Din multime, d-l Cocos vechiul primar, urmarea cu bucurie momentele in care localnicii urcau pe scena. Ii cunostea evident pe toti!

In asteptarea lui Alex Velea, primul care concerta.

De undeva din multime, un mare iubitor al locurilor predelene, un model uman remarcabil, zambea fericit. E vorba de d-l profesor Campan inscris si el pentru totdeauna in cartea de aur a acestor locuri…

Daca vi se par multe poze, multe cuvinte, sa stiti ca nu am redat nici pe departe tot ce trebuia spus despre intamplarile din acele zile!!!