Steagul Romaniei pe Vf. Claia Mare

Unul dintre piscurile ce domina orasul Busteni este si Vf. Claia Mare aflat la o altitudine de 1863 m. Cel mai bine acest varf se vede din Cartierul Silva si de la Manastirea Caraiman.

Decenii la randul drapelul national a fluturat pe acest varf unde exista si un stalp de 4-5 metri, din fier, ancorat pe laturi prin cabluri metalice.

De prin anii 1980 nimeni nu a mai pus steagul pe acel varf. Am zis ca dupa 30 ani sa-l punem noi, in preajma zilei nationale.

Cu greu, dar totusi am reusit sa ajungem. Daca timpul va permite, vom mai merge o data pana de Craciun pentru ca am comandat un steag special, care va sta acolo mai multi ani, fara sa poata fi deteriorat de intemperiile naturii.

Iata si cateva imagini de astazi:

Muntele era acoperit de un plafon gros…

Am inceput urcusul prin Valea Comorilor

Surpriza insa. Tot urcam si la un moment dat in spatele nostru se intindea o mare de nori, asadar plafonul de fapt acoperea Valea Prahovei si nu muntele.

Din firul vaii am iesit in Braul lui Raducu si am continuat sa mergem pe la baza peretelui stancos. Urcusul a fost periculos intrucat pietrele aveau gheata pe ele.

Si in departare Claia Mare, o parte din culme. De acum veneau dificultatile. Pe unele vai zapada era inghetata si a durat pana am facut trepte.

Prapastii ametitoare se gasesc in vecinatatea acestui varf. Jos, de tot se afla Valea Seaca dintre Clai.

Si orasul Busteni…

Primul dintre noi deja a ajuns la locul cunoscut de cei mai batrani localnici sub denumirea de: „La Steag”

Si drapelul national in sfarsit pe varf.

Adaug si poza aceasta ca sa se vada pentru amatorii care doresc sa urce varful. De unde am facut fotografia se coboara,se trece un pod natural din stanca, cred ca are maxim un metru apoi se urca cu ajutorul unui cablu. Noi am pus o coarda, era mai sigura. Se vad sus si niste jnepeni de care trebuie sa te tii. In dreapta este o prapastie de cateva sute de metri.

Ca o concluzie, acolo unde nu se poate de fapt lipsesc solutiile, nu ca este imposibil.

Pe vf. Claia Mare

Astazi plec cu mai multi spre vf. Claia Mare, locul de unde timp de decenii a fluturat steagul Romaniei.

Sa vedem si daca ajungem, se pare ca este destul de urat pe munte.

Avem un steag cu noi, am mai comandat unul care va ramane acolo ani de zile si nu-l va putea strica intemperiile naturii si despre asta voi mai vorbi la momentul potrivit.

Astazi, mergem sa punem un steag normal si sa amenajam imprejurimile. O sa vopsim stalpul de fier, etc.

Cum a fost astazi pe Bucegi!

Dimineata se arata promitatoare insa pe la ora 9 era clar ca iar se va lasa ceata pe munte.

Am plecat la Sinaia si am urcat cu niste prieteni spre varful muntelui.

Nu reusesc niciodata sa platesc la telecabina, nu ca as tine neaparat sa o fac, ci pentru ca imi da unul, altul, cartela lui de acces pentru un timp. Are cineva ceva impotriva? Cred ca are, dar asta nu poate convinge tot personalul.

Si uita asa am ajuns la Cota 2000, pe vant, ceata, si zapada.

In telecabina era si patronul de la cabana Miorita, dl. Ghita Petre care se facea ca nu ma vede. De parca mie imi pasa de ce crede dansul. Probabil e suparat ca am scris prin ziar ca a abandonat deseuri lemnoase pe marginea Drumului de Vara.

Stati linistiti ca inca  nu se schiaza, este doar un strat de 10 cm de zapada ici-colo, si acela spulberat de vant. Va zgariati echipamentul inutil.

Cred ca pe Drumul Vechi al Cotei, pe la schitul Sf. Ana ar fi mers o coborare lina pe schiuri. Asa pentru cine nu are ce face. Pe alte partii, nici vorba.

Masina Salvamontului era iar pe la Stana Tarle, si pana in Sinaia am mers prin ninsoare slaba. Am trecut si pe la schitul Sf. Ana. Niciodata nu merg intr-un lacas de cult cu gandul sa ma rog pentru mine. Nu ca sunt eu marele altruist. Am fixurile mele.

Merg sa-i multumesc lui Dumnezeu pentru tot. Altceva, ce sa–i spun? Degeaba, facem noi planuri, ca implinirea lor vine tot de la El. Si cum El stie cel mai bine ce trebuie sa dea fiecaruia nu are rost sa pierd timpul. Bun sau rau, orice lucru ce se intampla cuiva este randuit sa se intample cu un scop. Si nu poate schimba niciun om asta. Parerea mea…

Pe Drumul de Vara

Mai jos, Cota 1400.

21 de ani de la moartea parintelui Arsenie Boca

Astazi se implinesc 21 de ani de cand parintele Arsenie Boca a plecat din lumea aceasta.

A murit la Sinaia in 1989 si a fost inmormantat in Tara Hategului, la Manastirea Prislop.

Am citit multe despre el, azi am auzit ca sunt zeci de mii de pelerini la mormantul sau. Sunt oameni pe care-i cunosc si care tin pe biroul lor la serviciu  o imagine cu parintele. Imagini cu el am intalnit insa si in lacasurile din cult din preajma Bucegilor, in pesteri, in monumente.

Se spune ca parintele face minuni in continuare. Fiecare insa poate descoperi daca este asa sau nu. „Insistati cu ‘telefoanele’, asa spunea intr-o carte”

Eu imi amintesc cand am fost acum cativa ani la manastirea Prislop. Mie acel loc nu mi-a placut, am avut tot timpul o senzatie ciudata. Nu ma refer la mormantul parintelui, ci la atmosfera existenta in acel lacas de cult.

Este o manastire de maici, aflata la cativa kilometri de un sat, parca Silvasu se numea satul. Cu o zi inainte am fost la manastirea Recea, tot o manastire de maici.

Intre personalul monahal de la aceste manastiri nu poate fi pus semnul egal.

Mare, foarte mare deosebire! Stiu ca supar pe cineva cu ce spun. Din pacate asta este defectul meu.

Maicile de la Prislop mi s-au parut pline de ura, dusmanoase, parca nu le convenea ceva. Am dormit in acea manastire in spatiile pentru oaspeti. In cursul orelor ce mai erau pana la lasarea intunericului, am asistat la multe scene. Prin manastire erau si alte femei ce se aflau in vizita. Maicile le priveau pe acestea altfel. Parca le cautau motive: „aici nu sunteti acasa la voi”, „nu mai umblati de colo-colo”, „cum de ati venit fara fuste”, etc. De altfel, la poarta manastirii se gaseau niste cutii in care erau o multime de fuste si fiecare femeie isi lua cate una peste pantaloni.

Am inteles ca asa este normal intr-o manastire. Sunt reguli ce trebuie urmate. Nu imi amintesc, cu siguranta pentru ca sunt subiectiv, de vreo vorba buna a acelor maici. Dupa cum nu am vazut atata dusmanie la oameni ce poarta strai monahal ca la manastirea Prislop.

A venit ora mesei, unii mergeau, eu nu m-am dus. Era intuneric, ca altfel as fi plecat pe jos pana in sat.

Intotdeauna am fost o persoana care cauta sa invete cat mai mult. M-am gandit ca femeile acelea au fost poate dezamagite „cand erau in lume”, ca este grea viata la manastirea ascunsa de padure.

M-am plimbat pe acolo un timp. Deja cateva maici ma expediasera la camera, ca sa nu mai iesim dupa lasarea intunericului, ca nu vrem „sa intelegem”, spuneau ele.

„Intelegem?”, dar eram singur. Se refereau probabil la toti cei sositi. Am plecat spre camera abia dupa ce o alta maica ma luase din nou la rost. Remarcasem ca manastirea era plina de pelerini. La un moment dat am trecut pe langa o constructie. Arunc o privire si vad ca incaperea era plina de femei. La picioarele lor erau o multime de saltele, prin urmare, noaptea, pelerinele au dormit pe saltele. Credinta cere sacrificii. Mie imi era indiferent unde as fi fost cazat.

Intr-un fel, m-am bucurat. Ca erau niste doamne cu fitze in cap, care urmau sa doarma pe jos 🙂

In camera, eram patru barbati. Patul in care stateam era tot ce isi putea dori un pelerin. Totul alb, pregatit doar ca sa te intinzi in el. Numai ca…

Si cum eu dorm doar cand mi-e somn, am iesit iar afara. Nu am coborat bine scarile, ca iar am fost prins si certat pe drept. Telefonul nu avea semnal, nu aveam cu cine vorbi…

Se pare ca atunci cand trebuie sa stau linistit, atunci nu stau. Oamenii aceia din camera ma indemnau la vorba, eu nu aveam stare. Adica cum, sa stau in camera ca se lasase intunericul. Ce asta este motiv? Am deschis usa usor si tiptil iar m-am dus afara.

M-am asezat pe ceva si stateam pe ganduri. Era bezna totala, cerul era acoperit. Am inghetat cand doua maici se oprira langa mine. Nici nu le vazusem, nu le auzisem, erau ca niste fantome prin noapte.

M-au trimis in camera, cu precizarea ca sa nu mai venim daca nu ne convine. I-am spus ca plecam eu de mult, dar venise noaptea. Una dintre ele m-a intrebat rastit unde dorm. Si i-am zis ca pe acolo pe la etaj. Maica m-a luat la rost, ca ce nu e bine, sau ce. I-am zis ca vreau sa stau afara, asa, pur si simplu. Se pare ca nu se putea. De ce? Nu am aflat.

In camera ceilalti dormeau. Toata noaptea m-am invartit pe acolo. O noapte lunga. Nu mi-a placut la manastirea Prislop si daca mai merg, nu voi mai dormi acolo cu siguranta niciodata.

A doua zi, am fost dis de dimineata la mormantul parintelui. Care este inconjurat de flori, multe flori. Stiam de mult timp ca parintele cand a fost intrebat ce sa se faca dupa 7 ani de la moartea sa, raspunsese: „Pecetluit sa-mi fie mormantul pana la a doua venire a Mantuitorului”, si din 1989 nimeni nu a deschis mormantul.

Ceva mai departe de mormant este si o poteca ce duce la Grota Sf. Ioan de la Prislop. Am fost si pe acolo. In cele din urma, cineva a dat startul de plecare spre casa.

O maicuta a venit si i-a zis organizatorului pelerinajului asa: „Nu plecati in timpul slujbei ca veti avea necazuri”. Mai erau cam 20 minute pana incepea slujba. Organizatorul zorea pelerinii spre autocare si microbuz. Am avut la un moment dat impresia ca vrea sa-l pacaleasca pe Dumnezeu. Ideea asta imi venise asa deodata.

Nu m-am urcat in autocar cu el si am luat un loc in microbuz. Nici nu pornisera motoarele ca deja se auzeau clopotele batand, slujba incepea. Organizatorul mai si spunea la toata lumea ce a zis maicuta. Parca fugea de ceva, de cineva.

Ca lumea e proasta ma convinsesem eu de mult, dar de vreme ce eram printre ei,  nu eram nici eu mai rasarit :). Se auzea, „sa ne ierte Dumnezeu, isi faceau cruce, se mai auzea un aoleu, cate un oftat”. O doamna propuse sa citim in cor un acatist al nu stiu cui. In mintea mea era ceva simplu: se putea supara oare Dumnezeu pe astfel de prosti?

Mai amintesc doar ca la un moment dat intre cele doua mijloace de transport erau zeci de kilometri, unul dintre soferi mergea in directie gresita, pe celalalt il amendase politia, la unii pelerini li se facusera rau…

Eu ca de obicei, desprins din peisaj :), cu gandul la predica pe care ne-o facuse parintele Teofil Paraian la manastirea Sambata, ca: „manastirea este tinda raiului, locul unde cerul intalneste pamantul, ca nu toti cei din manastiri se vor mantui…”

Spre disperarea organizatorului, cu doua zile in urma trasesem dupa mine un mare grup de pelerini in Alba Iulia, unde ne oprisem pentru a lua masa. Mi se parea absurd sa nu vizitez cetatea, si incet, incet,  se luasera multi dupa mine. Evident ca unii se ratacisera pe acolo, am pierdut destul timp.

In bazarul de la Bran, am recidivat si era sa raman pe acolo…

Organizatorul acela nu m-a mai chemat in alte pelerinaje, pentru ca un pelerinaj este un pelerinaj si nu o excursie pe la obiective turistice. Eu umblam sa fac poze, sa cumpar tot felul de chestii ce mi se pareau interesante, sa privesc picturi, ruine… 🙂

Uitasem de rezervatia de zimbri de la Hateg unde sarisem gardul sa-i fotografiez, cine a fost acolo stie ca pot fi priviti de pe un drum dupa ce iti iei bilet, dar ce poze sa faci ca ei erau cam departe. Apoi de ursul dintr-o cusca, tot acolo.

Era asa frumos si prietenos acel urs. Avea niste ochi tristi, saracutul de el, oamenii ii dadeau mancare din palma printre gratii…

Fiecare cu ale lui 😉

Si a venit si iarna…

Ieri parca mi s-a parut mai frig ca niciodata, am cautat sa termin cat mai repede treburile prin Sinaia si Busteni ca sa merg acasa.

Spre seara am iesit din nou, muntii erau in ceata, dar totusi era o senzatie de rece.

Dimineata, surpriza. A venit iarna. Un strat de circa 5 cm se depusese in cursul noptii, asadar prima zi de iarna in Valea Prahovei, din acest sezon.

Este si cam frig… dar sa vedem cat va rezista stratul de zapada!

Bucegii vazuti dimineata…

Asa se vedeau Bucegii in aceasta dimineata…

Se pare ca a nins, oricum nu este un strat consistent, nu a ajuns pana la poalele muntelui…

Mai sunt si oameni…

Azi, in jur de ora 12.

Eram intr-o statie…in Busteni Nu asteptam un mijloc de transport in comun ci pe cineva. Ploua marunt.

La un moment dat apare o femeie cu un fes pe cap si o haina lunga. Cei de prin Busteni o cunosc. Aceasta s-a apropiat de doua tinere si le-a intrebat: „nu aveti cumva 1 leu”. Nici nu s-au uitat la ea.

Femeia a plecat pana la un magazin apoi a revenit in statie. Pana sa revina, o alta doamna a urcat pe peronul statiei. S-a repetat aceiasi poveste. Femeia a intrebat-o daca nu are 1 leu iar doamna a scos 2 lei si i-a dat cu indicatia „sa-si ia o paine”.

Ulterior doamna care ma vazuse ca asistasem la scena asta mi-a spus ca acea femeie provine dintr-o familie renumita si ca a fost o matematiciana de exceptie, doar ca…a innebunit. De altfel se vedea ca acea femeie avea anumite probleme.

Frumos gestul doamnei, nu stiu cati mai facem asa. Aceasta doamna astepta un microbuz. Si pentru ca orice fapta are si rasplata, si pentru ca nimic nu este intamplator am vazut ceva interesant.

La vreo 5 minute dupa ce a plecat femeia aceia care cerea 1 leu, sosea si microbuzul. Doamna si-a luat sacosa, geanta si s-a indreptat spre mijlocul de transport in comun.

Microbuzul intra in statie cand a fost depasit de o masina. Acea masina a franat si cineva a deschis usa si-a strigat: Maria, nu vii? Si doamna s-a urcat in acea masina.

Parerea mea, eu de fel sunt mai credincios, daca nu i-ar fi dat acelei femei 2 lei cu siguranta ca ar fi platit bilet la microbuz. Si biletul este aproape 2 lei. Insa banii s-au dus pentru un lucru mult mai important ca un bilet de microbuz. Si acea masina a venit in aceiasi secunda cu microbuzul si nu a mai fost nevoie sa plateasca.

O intamplare se poate spune.

De fel, nu cred in coincidente…cumva ce numim noi intamplari nu sunt chiar intamplari ci doar lucruri pe care inca nu le putem intelege.